Așezarea în pagină a unor crâmpeie din viața monahilor este datoria pe care o învățăm din exemplele de demult ale Părinților din ținuturile Palestinei, care alergau dintr-un loc în altul pentru a primi cuvânt și a se folosi de tainele descoperite prin rugăciune și buna rânduială a asceților nevoitori.
Ne bucurăm și noi întâlnind trăiri și chipuri luminoase, pe care este folositor să nu le uităm, chiar dacă rămân smerit așezate într-un tărâm al amintirilor, asemenea florilor înmiresmate din livezile ce împodobesc Creația. Astfel, ziarullumina.ro a scris și despre părintele Ghenadie Honciuc.
Vorbea adeseori despre el arhimandritul Partenie Apetrei, mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași, care îl întâlnise de multe ori, la Iași, la Mănăstirea Neamț ori Sihăstria, unde se așezase în ultima parte a vieții. Amândoi erau legați sufletește de Mănăstirea Neamț, de muzică și liturghisire, cu pricepere în a fi slujitori de vocație. Arhidiaconul Ghenadie a fost, într-o anumită măsură, pildă de inspirație și model de tact liturgic pentru arhimandritul Partenie Apetrei.
A trecut la Domnul în anul 1972, în Mănăstirea Sihăstria, arhiva păstrând puține date despre el. Se amintește că a văzut lumina zilei la 17 martie 1890, în Botoșani, a primit la Botez numele Gheorghe, iar părinții lui se numeau Vasile și Saveta. A urmat Școala de Cântăreți bisericești, fără a se specifica locul în care a absolvit-o.
Este cert faptul că și-a însușit, cu temeinicie, cunoștințele din vremea studiilor, întrucât, peste ani, avea să demonstreze că nu era doar un bun absolvent, ci devenise el însuși un profesor de psaltichie în obștile monahale prin care a trecut.
Dintr-o mărturisire făcută la vremea senectuții, părintele Ghenadie Honciuc spunea că a intrat frate în obștea Mănăstirii Neamț când avea 14 ani, stareț al numeroasei obști nemțene fiind arhiereul Narcis Crețulescu, aflat în ultimii ani de slujire.
Venind odată la Mănăstirea Neamț, Mitropolitul Partenie l-a văzut îmbrăcat în ținută de culoare neagră și i-a dat aprobare să devină monah, deși încă vârsta îi era fragedă. Duhovnicul i-a spus: „Silește-te să fii bun! Nu-i greu să te călugărești, mai greu este să împlinești!” Întrucât avea doar 15 ani, a mai așteptat. În acel timp, un călugăr basarabean l-a luat cu sine într-o călătorie la Sfântul Munte. Deși în Athos era greu să fie primiți tinerii până la vârsta majoratului, a fost lăsat să intre în cele din urmă, la stăruințele unui bătrân călugăr care provenea de la Neamț.
Ajungând în Muntele Athos, a rămas la chilia părintelui Gherontie Stupeanu, cunoscut psalt și duhovnic. El cântase în Muntele Athos, împreună cu schimonahul Nectarie Crețu. Vreo opt călugări români se nevoiau acolo după rânduiala athonită, participând împreună la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători.
O perioadă s-a aflat la Schitul Prodromu, unde viețuiau peste 100 de monahi, în viață de obște, cu Liturghie zilnică și rânduială bine stabilită. Părintele își amintea de slujbele minunate și privegherile de toată noaptea, când se succedau cântăreții la strană, iar Sfânta Liturghie se termina dimineața, după ora 8:00.
Pe părintele Ghenadie l-a impresionat îndeosebi viața monahală athonită. Vorbea despre frumusețea slujbelor din perioada pascală, din noaptea Sfintelor Paști, apoi din Săptămâna Luminată. Spunea că, în noaptea de Înviere, Muntele răsuna ca o simfonie de glasul clopotelor, iar sunetul lor se auzea până departe, pe mare și pe insulele aflate împrejur. Era o imagine elocventă a propovăduirii credinței autentice din Grădina Maicii Domnului către celelalte tărâmuri, unde era atâta nevoie de lumină…
Rămăsese fascinat de tradiția Muntelui Athos din Săptămâna Luminată, atunci când monahii, chiar și pustnicii, mergeau pe la marile mănăstiri și se închinau cinstitelor moaște aduse din Sfântul Altar în biserică și vegheate de lumânarea pascală.
Părintele își amintea că monahii din Schitul Prodromu, în afara rânduielilor de slujbă, munceau cu stăruință pentru a întreține viața duhovnicească și gospodărească. Aveau în insula Thassos un metoc, pe un teren cu măslini, portocali, lămâi și vie. Exista acolo o casă cu mai multe chilii și un teasc pentru untdelemn și vin. În paraclisul metocului, în sărbători, un ieromonah săvârșea Sfânta Liturghie. Pe lângă monahii români care osteneau, mai ales vara, pe terenul din jur, participau și mulți greci din satele apropiate.
De asemenea, în perioada aceea, din țară se trimiteau cu vaporul alimente, care erau descărcate în arsanaua Schitului Prodromu, de unde erau duse cu mularii, câte 10-20 la număr. Așa se aproviziona atunci, mai ales în vremea toamnei, obștea Schitului Prodromu.
Părintele Ghenadie își amintea că, în perioada șederii sale la Athos (1906- 1910), a cunoscut câțiva pustnici și călugări retrași care trăiau prin peșteri sau colibe. Unii dintre ei se arătau rar oamenilor, iar alții nu puteau fi văzuți decât de duhovnicii lor. În afară de greci, ruși și sârbi, erau și destui români. În perioada respectivă existau în Muntele Athos aproape 100 de chilii românești.
Își amintea și de faptul că unii dintre călugării sihaștri ai Muntelui au atins înălțimi duhovnicești aparte, chemându-l pe nume fără să-l fi întâlnit vreodată.
Între evocări, păstra și întâlnirea cu Sfântul Siluan Athonitul, care trăia într-o peșteră și avea să devină pildă pentru numeroși călugări din întreaga lume.
Fiind nevoit să se întoarcă în țară când avea 20 de ani, a revenit în locul nașterii sale, iar după ce a împlinit serviciul militar, s-a întors la Mănăstirea Neamț, unde era stareț arhimandritul Valerie, mai târziu Episcopul Valerie Moglan Botoșăneanul.
În anul 1915 a fost călugărit și a primit hirotonia întru ierodiacon.