Dragobetele marchează în tradiţia românească începutul primăverii, iar data de 24 februarie nu este întâmplător aleasă, aceasta însemnând începutul anului agricol. Dragobete, numit şi Cap de Primăvară, era sărbătorit, în funcţie de zona etnografică, în una din zilele de la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie.

După legendă, el este fiul Babei Dochia şi reprezintă, în opoziţie cu aceasta, principiul pozitiv. Identificat cu zeul dragostei în mitologia romană, Cupidon, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, Dragobetele este asemuit cu un flăcău frumos care umblă prin pădure şi sărută fetele. De altfel, simbol al începutului de dragoste la tinerele fete sunt aşa numiţi Dragobeţi, muguri ai arborilor de pădure pe care îi culeg şi îi poartă la ureche în ziua de Dragobete.

El este asemuit şi cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).

În această zi se crede că păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi, potrivit acestor credinţe, rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor.

Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. În această zi, se auzea pretutindeni zicala: "Dragobetele sărută fetele". Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau şi chiar doreau să fie sărutate de băieţi.

În ziua de Dragobete, considerată, local, prima zi de primăvară, fetele şi băieţii se adunau în grupuri şi ieşeau hăulind şi chiuind în câmp, de unde adunau viorele şi tămâioare. Din zăpada netopită până atunci fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii.

Sursa: Hotnews.ro