Românii plecați în străinătate votează în aceste zile pentru o altfel de Românie, hotărâți însă să nu se mai întoarcă niciodată în țară, decât în vizită. Cei rămași aici îi înjură și îi fac lași că au părăsit România, deși sumele care au intrat în țară numai în acest an de la cei plecați în celelalte state ale Uniunii Europene sunt astronomice. O poveste foarte tristă, care este promovată masiv pe rețelele de socializare, ne face să înțelegem de ce românii nu vor să se mai întoarcă niciodată în țara lor de baștină.  

Incredibilă și, în egală măsură, dramatica poveste este relatată de Anton Kovacs, un contabil din Timișoara care vorbește despre o fostă clientă de-a sa, o femeie în vârstă de circa 40 de ani, care s-a întors în România după 20 de ani de muncă în străinătate și a decis să-și deschidă o afacere în orașul menționat mai sus. Totul părea să meargă bine la început, dar lucrurile au luat o întorsătură groaznică atunci când instituțiile statului român, de la Garda Financiară până la Camera de Muncă, au început să o hărțuiască prin controale repetate și amenzi pentru orice nimic și nu numai că au împiedicat-o să-și asigure un viitor decent, ci i l-au distrus cu totul, aducând-o în pragul sinuciderii.

„Pentru că numele firmei ei era ceva cu «Lisa» îi spuneam în glumă Mona Lisa. Când am văzut-o prima oară am avut impresia că e o blondă tinerică și fâșneață, probabil întreținuta vreunui individ potent financiar. Râdea tot timpul de parcă în viață era totul roz. După ce am cunoscut-o mai bine mi-am dat seama că nu mai era chiar la prima tinerețe, pe fața ei, sub stratul de pudră, putea fi văzută o rețea fină de cute lăsate de trecerea timpului. Nici veselă nu era tot timpul”, scrie Kovacs despre femeia din Timișoara.

„Era o femeie ca atâtea alte milioane de femei, avusese o mulțime de greutăți în viață, era singură și la fel la alte milioane de oameni din această țară plecase «dincolo» unde a lucrat pentru a câștiga niște bani care să-i permită ca la un moment dat să ducă o viață mai ușoară decât avusese până atunci. După ce s-a întors, din bănuții pe care-i câștigase în peste 20 de ani de muncă și-a cumpărat o garsonieră, undeva prin Calea Girocului. Și a încercat să încropească ceva din care să-și câștige existența de zi cu zi, cumpărând o mică afacere «la cheie», o șaormerie, aproape de casă”, mai scrie contabilul timișorean.

Conaționala noastră și-a deschis așadar o șaormerie pe care a utilat-o cu aragaz profesional, frigider, masă de lucru din inox, oale, mașină de prăjit cartofi, totul de o igienă impecabilă. Femeia era singură și nu-și permitea să aibă angajați încă, fiind la început, așa că era nevoită să lucreze de la 6:30 dimineața și până la 9:00 seara, de luni până sâmbătă.

„La început totul a fost în regulă, chiar dacă afacerea nu mergea așa cum crezuse că se va întâmpla, avea speranța că, odată cu trecerea timpului, lucrurile se vor îndrepta. În fond, era singura șaormerie din zonă, deci nu avea concurență, era curată și aspectul ei plăcut ar fi trebuit să atragă clienții. Și chiar așa se și întâmpla, după o lună oamenii începuseră să o cunoască, vindea mai mult, începuse și ea să se reobișnuiască cu felul de a fi al oamenilor de aici. După ce plătea furnizorii, chiria pentru spațiu și ce mai era de plătit îi rămâneau lunar uneori 1.000, alteori 1.500 de lei. Nu era mult, dar era singură și putea să trăiască din banii ăștia”, a povestit contabilul femeii pentru Info Timișoara.

„Într-o zi s-a trezit la ușă cu niște oameni de la Camera de Muncă. I-au cerut pontajul și condica. Habar nu avea despre ce vorbesc oamenii ăia, nu avea angajați, ea era și patroana și angajata, nu înțelegea de ce ar trebui să aibă o condică de prezență în care să semneze la sosire și la plecare în calitate de angajat, după care să o controleze tot ea, în calitate de patron. I se părea că e ceva absurd. A doua zi nu a deschis magazinul deoarece a trebuit să se prezinte cu o mulțime de hârtii la sediul lor și a primit un avertisment”, a mai adăugat Kovacs.

Poate că totul ar fi fost bine acum și „Mona Lisa”, cum o alinta contabilul ei, ar fi fost și astăzi în viață dacă ar fi fost doar acel control, dar au urmat apoi unul peste altul de la toate instituțiile statului și nu plecau fără o amendă de acolo, indiferent de motivul pentru care o aplicau, uneori refuzând chiar și să-i dea o explicație femeii despre motivul pentru care a primit amenda.

„După vreo două săptămâni s-a trezit cu niște oameni de la Garda Financiară. Au pus-o să închidă prăvălia și i-au numărat banii din sertar, i-au comparat cu suma înscrisă în Registrul de Casă, pe care cineva venea în fiecare seară să i-l întocmească. I-au dat o mică amendă simbolică de 500 de lei pe care ea i-a plătit bucuroasă, îi spusese vânzătorul de lângă ea că ăia dacă vin, nu pleacă fără amendă. Probabil că erau săptămâni în care nu avea un profit de 500 de lei. În acea noapte nu a putut dormi, era încă prea speriată.

După trei săptămâni au venit în control niște femei de la OPC. Spuneau că o reclamase cineva care cumpărare o șaorma ce avea un miros neplăcut. Nu i-au arătat reclamația, se pare că reclamantul sau reclamanta nici măcar nu prezentase un bon de casă prin care să dovedească că a cumpărat cu adevărat o șaorma din acel loc, exista doar o reclamație verbală a cuiva fără nume. Au ținut-o câteva ore, au controlat tot, au numărat tot, s-au uitat în toate actele firmei. Au amendat-o pentru că pungile cu pufuleți erau depozitate pe frigider, că frigiderul avea prea multă gheață în interior și că baxul din plastic în care erau ambalate cele 12 sticle cu apă minerală nedesfăcute era depozitat pe podea și nu pe un palet. Nu mult, 1.000 de lei. Le-a întrebat dacă există vreo lege, o reglementare, ceva, unde să scrie că pungile cu pufuleți nu pot să stea pe frigider, sau dacă scrie undeva ce înseamnă că este prea multă gheață în frigider. Nu i-au răspuns.”

În acel moment femeia a început să plângă în fața lor, povestește Kovacs, dar inspectoarele se uitau la ea ca la o nebună. Habar n-aveau ele că acea amendă de 1.000 de lei, o sumă relativ mică pentru cine are o afacere poate, o constrângea pe săraca femeie să se umilească în fața proprietarului fiindcă nu avea bani să-i plătească la timp chiria pentru spațiul unde avea șaormeria.

„Ea făcea totul cât putea de bine, dar întotdeauna se găsea câte ceva, punga cu carne pe care scria 900-930 de grame cântărea 925 de grame, nu era bine, furnizorul facturii nu completase numele delegatului pe factură sau numărul de buletin al acestuia, iar nu era bine, o găseau la serviciu după ora 19, oră la care scria pe orar că magazinul se închide, nici asta nu era bine pentru că își exploata angajații”, a mai spus Kovacs.

„Într-o săptămână veneau unii, în cealaltă săptămână veneau alții, își făcuseră un obicei, vedeau că e slabă și neajutorată și profitau cu toții. Bănuții care îi mai rămăseseră după cumpărarea garsonierei și a șaormeriei în loc să se înmulțească se terminaseră. Ajunsese să nu își mai poată plăti furnizorii, îi plătea cu prioritate pe cei fără de care nu putea să-și continue activitatea și uneori le cerea scuze celorlalți, sau, pur și simplu nu le răspundea la telefon… Într-o zi au apărut doi oameni cu uniformă neagră îmbrăcați ca «țestoasele ninja». I-au cerut autorizația de funcționare și actele firmei, le-au răsfoit fără să le citească după care au cerut contractul cu firma de salubrizare. Ea le-a explicat că deoarece punctul de lucru se află într-un spațiu închiriat contractul cu gunoierii este încheiat de proprietarul spațiului, la fel cum se întâmplă și cu celelalte utilități. La fel cum se întâmplă de altfel și la Mall sau la celelalte mari centre comerciale care au spații subînchiriate. Cei doi au considerat explicația nesatisfăcătoare, dacă nu prezintă contractul de salubritate va fi amendată. Îi tot arătau o pagină dintr-o cărticică mică și albă, unde vreo două rânduri erau subliniate cu marker galben”, a mai relatat contabilul.

A doua zi femeia nu a mai deschis șaormeria și nici a treia, a patra și nici în ziua de azi. La circa două săptămâni după ultimul control conaționala noastră a fost găsită moartă, s-a sinucis.

„Credeam că a plecat iarăşi dincolo sau că ne ocoleşte, să nu ne mai plătească. După câteva luni a venit un tip de la o fundaţie, cu fiica femeii care avea vreo 20 de ani şi era îmbrăcată în arăboaică, am înţeles că fata locuia în Olanda. Nu ştia româneşte, tipul ăla de la fundaţie avea şi rolul de translator. El ne-a povestit ce se întâmplase, că femeia s-a spânzurat şi au găsit-o după vreo două săptămâni lichefiată. I-am dat toate actele firmei, el a spus că încearcă să lichideze tot şi să închidă firma, a vrut să ne plătească pentru ce lucrasem, noi nu am mai vrut să-i luăm nici un ban şi cam asta a fost”, a declarat Anton Kovacs, pentru Adevarul.ro.