Iată că a trecut o săptămână de când am decis să punem punct acestui calvar prin străini È™i suntem cu gândul în sfârÈ™it împăcat că nu trebuie să ne mai grăbim să facem pe la casă câte ceva, ca apoi să plecăm iar înspre Italia pentru a câta oară, lăsând casa singură È™i mai mereu cu gândul că dacă mai rămâneam doar câteva zile acasă am fi putut termina diferite treburi pe lângă gospodărie, un control la un medic etc.
Cu vreo două zile în urmă, în timp ce mergeam la un magazin din sat să-mi iau câte ceva de ale gurii, mă întâlnesc cu o bătrână aplecată de spate, care-mi dă bineÈ›e privindu-mă lung, ca mai apoi să-mi zică:
-Măi Vasilică mamă, tu eÈ™ti?... Mai să nu te mai cunosc, aÈ›i îmbătrânit pe acolo.....Am auzit că aÈ›i venit definitiv acasă! Bravo vouă!....
Lelea Ioana, era o femeie în putere când am plecat eu în Italia, probabil avea 55...60 de ani, dar cei 18 ani ai mei departe de sat mi-au È™ters multe amintiri din memorie, practic nu am recunoscut-o.... Oricum bătrâna acum are în jur de 80 de ani, sincer nu o mai văzusem de ani buni È™i din prima nu am mai recunoscut-o...
-Săru'mâna! Da. Am decis să nu mai plecăm de acasă, am muncit destul prin străini, de acum gata, copiii sunt mari È™i ce să mai, încercăm să ne mai È™i odihnim puÈ›in, apoi avem ambii probleme cu sănătatea, nu a fost simplu....
M-am oprit în loc È™i am stat de vorbă cu bătrâna care din cauza spatelui foarte aplecat, mă privea cu capul într-o parte. Eu nu È™tiu cum gândesc alÈ›ii când văd bătrâni bolnavi, dar mie mi se rupe sufletul, nu glumă. Apoi bătrâna pe un ton jos, continuă:
-Eeee, măi mamă!... Pe voi v-a învrednicit Bunul Dumnezeu să vă întoarceÈ›i în sat, ai mei nici nu vor să audă... (apoi a izbucnit în lacrimi).
NiÈ™te lemne descărcate pe marginea È™anÈ›ului ne-au È›inut loc de bancă, aÈ™ezându-mă cu lelea Ioana să-mi zică de copiii ei câte ceva, în timp ce o mângâiam pe spatele încovoiat de la greutățile vieÈ›ii....
-Am fata È™i băiatul, ambii în Italia, băiatul e acolo de 12 ani È™i fata are 6.... Nu au mai venit de doi ani acasă, au cumpărat materiale să-È™i facă o căsuță, È™i le plouă în curte È™i cu colÈ›ul de la batic, mai È™tergea câte o lacrimă...
-Lasă ''bre'' că o să se întoarcă È™i ei, nu te mai necăji, că te vei îmbolnăvi È™i mai tare, sunt timpurile cum sunt!... Unii reuÈ™esc să facă câte ceva prin străini, alÈ›ii mai greu dar majoritatea se gândesc să revină acasă într-o zi.
-Să dea Domnul mamă, dar anul trecut băiatul vorbea cu soÈ›ia să-È™i cumpere o casă acolo că au doi copii care merg la È™coală È™i învață în limba italiană, cred că o să mor de tristeÈ›e È™i singurătate. Arde-i-ar focul de străini să-i ardă!...
Săraca femeie, intuia ce i se poate întâmpla... Apoi brusc, îi sună telefonul..
La telefon era fiul ei care a suntat-o că i-a trimis un mic pachet, pe un microbuz ce urma să trecă în grabă pe la poarta dânsei aÈ™a cum de altfel, majoritatea emigranÈ›ilor români obijnuim să ne bucurăm din când în când pe cei rămaÈ™i acasă, dar bucuria cea mai mare ar fi dacă am reuÈ™i să nu ne mai rupem de părinÈ›i, copii È™i într-un final de locurile copilăriei.
TotuÈ™i, poate vor veni È™i acele timpuri într-o zi pentru românii prigoniÈ›i...
Apoi bătrâna a plecat în grabă la căsuÈ›a ei pe uliÈ›a colbuită, nu înainte să-mi facă un gest de rămas bun din ochii plini de lacrimi care se adăpau odată cu ultimul telefon primit de la fiul ei ...
Și cine È™tie ,în È›ara noastră, câÈ›i bătrâni or mai fi ca lelea Ioana!?
Cu același respect, Vasile Tudorache
(fost emigrant)
Să auzim numai de bine!