Empatia, compasiunea, dragostea față de aproapele, înțelegerea, zâmbetul sau, de multe ori, doar like-urile devenite în ultima vreme paravan pentru toate cele enumerate. Citim zilnic pilde sau primim lecții despre cum ar trebui să ne comportăm cu cei care sunt diferiți de noi. Ce se întâmplă, însă, atunci când dăm piept cu realitatea? Acolo unde viața nu se mai compune din emoticoane. Acolo unde fapta bună este singura sărbătoare a ființei umane.
Gabriela Ivan este mama gemenilor Alexandru și Adrian. De mic, Alexandru a fost diagnosticat cu autism, iar fratele său s-a născut cu paralizie cerebrală. Povestea lor este cunoscută, Gabriela Ivan fiind de ani mulți implicată în activități de informare și conștientizare cu privire la autism.
De data aceasta, Gabriela Ivan (foto) a povestit o întâmplare dintr-un supermarket din Botoșani. O poveste de viață care ne ajută să înțelegem nu doar persoanele cu autism, ci și să conștientizăm sprijinul de care au nevoie familiile acestora.
”Ador oamenii care trăiesc emoția mai presus de cuvinte”
”Am fost cu Alex și Adi la cumpărături la unul dintre magazinele mari, și nu pentru a căuta produsele lor de marcă, ci doar pentru că este mare ca spațiu!
Da, pentru că îmi oferă una dintre oportunitățile de a nu ieși repede din magazin, iar pentru băieți îmi pot construi și analiza un plan să facă față tuturor stimulilor și cerințelor de adaptare la nou în mod spontan, dar într-un mod cât mai firesc și acceptat ochilor privitorilor. Nu fugim de asta, ba găsim cât mai oportună orice ”provocare”!
Zgomotele de diferite tonalități, forfoteala continuă, multitudinea de culori, mirosuri, obstacolele, pentru Alex pot reprezenta niște factori de stres, inhibiție sau de suprastimulare. Nu mai spun de faptul că mai adaug și eu cerințele: Atenție, pune, arată, ce vrei?!, stai, dă-mi, acum punem, acum plecăm, așteptăm, mănânci după ce ieșim etc... toate cu rol de predictibilitate, orientare, coordonare, control emoțional, dar și recompensă!
De ani buni lucrăm la asta!, de pe vremea când Alex nu putea nici 50 de metri să meargă mai departe de casă fără să se trântească pe jos, să țipe și să se lovească! Acum, pe lângă faptul că a intrat și ieșit ”în regulă” dintr-un magazin mare, a mai avut și responsabilități: de a duce, împreună cu Adi, căruțul și de a face față cu brio avalanșei de cerințe și stimuli!
(Alexandru și Adrian)
Aceasta e fața autismului, trăită și simțită zi de zi, în pași mici, dar la intensitate maximă, maximă!
Ajunși la casa de marcat, ne organizam noi mai bine... cum stăm, cum punem pe bandă produsele, apoi cum ieșim și mâncăm cornul oreo (recompensa), când o voce caldă, liniștitoare a unei domnițe mă întreabă:
”Pot să vă ajut?!”...
”Da, dacă doriți?!”, am răspuns, puțin surprinsă.
Nici una, nici două mi-a așezat cu calm produsele pe bandă, și de partea cealaltă a benzii, deja băiatul care o însoțea mi le punea înapoi în căruț!
Ador oamenii care trăiesc emoția mai presus de cuvinte și folosesc tăcerea ca pe un pretext de a face o faptă bună! Îi mulțumesc, iar zâmbetul doamnei îl vizualizez și acum, pentru că mi-a rămas pe suflet!”