Ţăranii din Dimăcheni, judeţul Botoşani, se consideră condamnaţi la sărăcie şi lipsă de civilizaţie. Este una dintre cele mai sărace comune din România şi nimeni nu pare să aibă leac pentru asta.
Comuna Dimăcheni se află la 30 de kilometri de reşedinţa de judeţ, dar pare un capăt de lume. Un loc uitat, unde timpul pare că a încremenit pentru cei 1.400 de locuitori care îşi duc traiul în trei sate. Oamenii din Dimăcheni trăiesc din te miri ce.
Majoritatea sunt agricultori săraci sau crescători de animale şi îşi câştigă existenţa exclusiv din munca de zi cu zi. În acest colţ de România, calul şi căruţa reprezintă principalul mijloc de transport, iar la şcoală copiii încă merg la o toaletă veche de şase decenii, o groapă săpată în pământ, desprinsă parcă din Evul Mediu.
De altfel, aici nu există nici un fel de condiţii moderne de trai, în afară de curent electric. Gazul, canalizarea sau apa potabilă sunt doar vise frumoase pentru ţăranii de la Dimăcheni. Pe raza comunei nu există nici un agent economic, singurul magazin – care-i şi crâşmă - având sediul social în altă localitate. Oamenii din Dimăchenii spun că au fost condamnaţi la sărăcie de politicieni şi de cei care le-au condus destinele vreme de 17 ani, fără să facă nimic pentru comună.
„Eu nu mai încredere în nimic. Noi am rămas în văgăuna asta, dar pe copii i-am trimis în străinătate, să scape măcar ei. Toţi au făcut pentru ei, pentru noi nimic. Sărăcie şi bătaie de joc, atât”, spune Ioana M. (60 de ani), o localnică din satul Mateeni.
Numai cei cu funcţii au dus-o bine
Dimăcheni a fost înfiinţată în anul 2004, prin desprinderea a trei sate de comuna vecină, Corlăteni. Oportunitatea deciziei este o adevărată enigmă, având în vedere că populaţia noii comune este foarte mică, iar pe cont propriu sunt şanse mici de dezvoltare.
De la înfiinţare şi până în septembrie 2020, ţăranii din Dimăcheni au votat acelaşi primar şi acelaşi partid. Mai precis, este vorba despre Ştefan Cojocaru, de la PSD. Cojocaru a fost edil aproape 17 ani, timp în care lucrurile nu s-au schimbat cu nimic în comună, cel puţin asta mărturisesc oamenii. În plus, spun oamenii, fostul primar a avut grijă ca mai ales funcţionarii de la Primărie să o ducă bine. În schimb majoritatea populaţiei nu s-a ales cu nimic. Doar cu aceeaşi sărăcie.
Cea mai bună dovadă o reprezintă sediul Primăriei. A fost reabilitat, branşat la apă şi canalizare. În plus, are toalete noi şi moderne, plus o sală de mese, de unde spun ţăranii, de multe ori mirosea îmbietor a mâncare. În tot aceste timp, la câţiva metri de Primărie, copiii din sat învaţă şi astăzi într-o şcoală fără gard şi cu o toaletă de Ev Mediu.
Latrina este din 1968, fiind de fapt o coşmelie cu două compartimente, iar în loc de scaune de toaletă sunt nişte găuri în pământ. Aici vin 200 de copii, printre care şi 50 de preşcolari. Părinţii se tem să nu le cadă copiii în acele găuri.
Continuarea, pe Adevărul