Dominic Samuel Fritz, un german care și-a luat cetățenia română, spune că singura șpagă pe care a dat-o în viață a fost la granița României. Fritz povestește că făcea des drumuri în România și mereu se făce chet de 5 euro pentru ca bagajele să nu fie verificate de vameși.
"Prima și ultima șpagă din viața mea am dat-o într-un autocar, la granița cu România. Era în septembrie 2003, România încă nu era în UE, iar eu, proaspăt absolvent de liceu, eram pentru prima oară pe drum spre această țară misterioasă cu încă 3 colegi germani care urmau să facă cu mine un an de voluntariat la Timișoara. Am fost avertizați înainte că la vamă se vor strânge 5 Euro de la fiecare pasager din autocar. Într-un amestec adolescentin de lașitate și curaj, am decis că vom contribui la mită colectivă nu cu 5, ci doar cu 2,50 Euro fiecare.
În anii ce urmau, când dorul m-a tot dus înapoi în Timișoara, am stat foarte mult în autocare. De fiecare dată asteptam 4, 5, 6 ore la vamă in Cenad la coadă să pot ieși din UE și să intru în România. (Mirosul salamului mi-a îndulcit aceste zile întregi petrecute în autocar: de obicei cam la ora 3 dimineața, când în sfârșit ai reușit să adormi pe scaunul tău mic, cineva din banca în față a început să mănânce un salam. Uneori și azi, când văd un autocar, parcă simt mirosul unui salam în nas.)
La fiecare călătorie după această inițiere în 2003 am refuzat să dau acești 5 Euro. Nu era un mare act de civism pentru mine; cu fața mea de neamț inocent mă prefăceam că nu înțeleg românește si am fost lăsat în pace. Curaj le-a trebuit însă celor doi sau trei Români din autocar care s-au opus și ei de fiecare dată, și care trebuiau să reziste discuțiilor aprinse și presiunilor de grup ("Din cauza ta o să scoată toate bagajele noastre la control!").
Cum anii au trecut, am observat că numărul oamenilor care au refuzat să participe la chetă a tot crescut. Nu mai erau doi sau trei, ci 10 sau 15. Dezbaterile au devenit mai egale și tabăra anti-spaga a devenit mai ofensivă ("Dacă nu ne opunem nici măcar aici, cum să se schimbe lucrurile vreodată?").
Într-o zi, poate în 2008, cu scurt timp după aderarea României la UE, când s-a simțit deja că la vamă cozile nu mai erau chiar atât de infernale, eram iarăși în autocar spre Timișoara și a venit tradiționalul moment de chetă. Șoferul a făcut anunțul obligatoriu pentru "contribuția voluntară". S-a ridicat un pasager din față ca să strângă banii. Era o doamnă mai în vârstă de la care a cerut primul. Dar ea a spus nu, cu voce tare și un ton sfidător. Omul a mers la următorul pasager. A spus și el nu. Unu după altul, oamenii au refuzat. Ajuns cam la jumătatea autocarului, omul cu chetă a pierdut speranța și a întrebat dacă mai e cineva care vrea să contribuie. În liniștea încăpățânată ce a urmat, s-a întors jenat pe scaunul lui, cu nimic în mână decât cei 5 Euro de ai lui," este mesajul lui Fritz.
stiridiaspora.ro