Cristian Petcu, din Botoșani, a povestit că în urmă cu câteva luni, bunicul său, în vârstă de 67 de ani, a făcut o paralizie a feței.

”Practic, dintr-odată i s-a lăsat o jumătate din față, pe partea dreaptă, fapt care l-a făcut să-și controleze cu dificultate saliva, dar și pleoapa dreaptă pe care trebuia să o ridice cu mâna. El locuiește undeva la țară și nu a mers la medic. Când l-am văzut eu, de Sărbători, aproape că își revenise complet. M-am supărat că nu a mers la medic, însă grija mea acum este ca nu cumva, în lipsa unui tratament, să se producă o recidivă”, a explicat Cristian.

Dr. Doru Baltag, medic primar neurolog, directorul medical al Spitalului Clinic de Recuperare din Iași, i-a răspuns botoșăneanului:

 ”Cu siguranță, orice modificare a stării noastre de sănătate trebuie să ne determine să mergem la medic. În această situație, spuneți că bunicul dvs și-a revenit, însă nu toate conjuncturile sunt la fel de fericite și, de aceea, consultul la medic este absolut obligatoriu.

În ce privește situația descrisă, este posibil ca bunicul dvs să fi făcut o paralizie facială idiopatică, cunoscută și sub denumirea de paralizia Bell, care reprezintă o afecțiune uneori pasageră care afectează nervul facial, mai exact nervul cranian VII. Aceasta este o afecțiune care provoacă slăbiciune bruscă a mușchilor de pe o parte a feței. În unele cazuri, slăbiciunea este temporară, se instalează pe parcursul a 24-48 sau 72 de ore și se diminuează semnificativ în câteva săptămâni. Paralizia Bell reprezintă o formă de paralizie facială periferică, a cărei cauză exactă nu este cunoscută și poate apărea la orice vârstă.

Cauza exactă a paraliziei Bell nu este cunoscută. Această afecțiune este rezultatul unei suferințe a nervului facial de pe partea respectivă, la nivelul canalului facial. Nervul facial controlează musculatura de la nivelul feţei, având, de asemenea, un rol important în perceperea senzației gustative.

Paralizia Bell este asociată în multe cazuri cu: diabet; boala Lyme; sindromul Guillain Barre; sarcoidoză; infecție, în special în urma unei infecții virale cu virusul Herpes simplex.

Paralizia Bell apare, în mod mai frecvent, la următoarele categorii de persoane: femei însărcinate, mai ales la cele aflate în trimestrul trei sau care sunt în prima săptămână după naștere; persoane care prezintă infecții ale căilor respiratorii superioare, cum sunt gripa sau răceala; persoane care suferă de diabet; persoane care suferă de obezitate.

Atacurile recurente de paralizie Bell sunt rare. Totuși, atunci când reapar, este posibil să existe un istoric familial de atacuri recurente.

Simptomele paraliziei Bell includ: slăbiciune sau paralizie bruscă pe o parte a feței; o sprânceană și o parte a gurii căzute; scurgere de salivă dintr-o parte a gurii; dificultate în închiderea pleoapelor pe partea respectivă, ceea ce provoacă uscăciune a ochilor.

Pacienții cu paralizie Bell pot dezvolta, de asemenea: dureri faciale sau senzații anormale în zona feței; lăcrimare excesivă într-un ochi; probleme cu gustul; toleranță scăzută la zgomote puternice; durere în jurul maxilarului și în spatele urechii; probleme cu mâncatul sau băutul.

Simptomele apar, de obicei, brusc, instalându-se pe o perioadă de 48 - 72 de ore și, în general, încep să se amelioreze cu sau fără tratament pe parcursul următoarelor câteva săptămâni. De obicei, pacientul își recuperează o parte sau toată funcția facială în decurs de câteva săptămâni până la șase luni. Uneori, slăbiciunea facială poate dura mai mult sau poate fi permanentă.

Afectarea variază de la persoană la persoană și formele pot fi de la ușoare până la severe.

Nu există teste specifice utilizate pentru a diagnostica paralizia Bell, diagnosticul este unul clinic. Cu toate acestea, se pot efectua anumite investigații pentru a exclude alte afecțiuni care pot provoca simptome similare, dar și pentru a determina amploarea implicării sau lezării nervilor.

Aceste teste pot include: teste de sânge, pentru a determina dacă este prezentă o altă afecțiune, cum ar fi diabetul sau boala Lyme; imagistica prin rezonanță magnetică sau tomografie computerizată (CT), pentru a determina dacă există o cauză structurală pentru simptome; electromiografia, pentru a determina amploarea implicării nervului, la cel puțin trei săptămâni de la debut, în cazurile în care nu se observă ameliorare.

Dacă se identifică o cauză specifică pentru paralizia Bell, cum ar fi infecția, acea cauză va fi tratată adecvat. În caz contrar, simptomele sunt tratate în funcție de manifestare.

Tratamentul include: steroizi, pentru a reduce inflamația; medicamente antivirale; analgezice, pentru a calma durerea; kinetoterapie, pentru stimularea nervului facial.

Un tratament pentru paralizia Bell, care este recomandat în mod frecvent, constă în protejarea ochiului împotriva uscării pe timp de noapte sau în timpul lucrului la computer. Îngrijirea ochilor poate include utilizarea de picături pentru ochi în timpul zilei sau aplicarea de unguent la culcare. Acest lucru ajută la protejarea corneei.

Paralizia Bell dispare, de obicei, în timp. Există însă și situații în care pacienții rămân cu sechele permanente, persistând un anumit grad de deficit motor şi o asimetrie facială.

O regenerare aberantă a fibrelor nervului facial poate duce la apariția sincineziilor, a mișcărilor simultane a mai multor grupe de mușchi, a lăcrimării în timpul masticației (sindromul lacrimilor de crocodil). O altă complicație este apariția hemispasmului facial.

În timpul bolii, majoritatea pacienților închid cu dificultate ochiul afectat, adică cel aflat pe partea cu paralizia, situaţie în care pot apărea leziuni ale corneei.

Din păcate, paralizia Bell nu poate să fie prevenită. Cu toate acestea, simptomele pot fi gestionate mai eficient atunci când pacientul apelează în timp util la medicul specialist”.