Aşa că de la 12 ani, tot de munca la câmp a ştiut. S-ar putea spune că nu prea a avut timp "să facă prostii" şi acum şi mai târziu, când era un flăcău chipeş. Pe la 20 de ani a plecat în armată şi s-a hotărât că este bun pentru securitate (jandarmerie). A ajuns la Bucureşti, făcând parte din contigentul 1945. În armată a rămas 3 ani, la Regimentul 29 Infanterie, la Legiunea Alba Iulia, la Batalionul 4 Operativ – adică zona operativă de pază şi ordine 45 Bucureşti. La scurt timp a fost detaşat la Codlea-Braşov pentru paza unui depozit de muniţie rămas de la germani, săpat în munte.
Totuşi la Bucureşti n-a fost oriunde ci chiar la pază şi ordine, la Palatul Regal. Şi cum Măria Sa Regele României, Mihai I mai lipsea "măria lor" soldăţeii "se proţăpeau" măcar şi pentru 2-3 minute pe tronul regal. Voiau şi ei să se simtă mari, chiar dacă aveau 19-20 de ani.
Se pare că regele era interesat de soarta soldaţilor, inclusiv dacă li se dă raţia ordonată, cu caloriile stabilie. Ca să-i convingă pe soldaţi de interesul lui faţă de soarta lor, aflat la Alba Iulia, la şcoala la care erau trimişi unii din ei, ce aveau să fie ridicaţi în grad şi să primească unele munci de răspundere (chiar el, nenea Vasile, a fost caporal şi s-a eliberat cu gradul de sergent major), a luat în pumn un bulgăr de zăpadă, pe care l-a bătătorit, apoi l-a trimis în mâinile soldaţilor şi superiorilor (este clar că s-a tot topit) şi la urmă a cerut bulgărul (din care rămăsese un mic bulgăraş). Pilda voia să-i conştientizeze, pe cei prezenţi, că raţia alimentară ordonată pentru fiecare în parte este ca bulgărul de la început iar în gamela soldatului ajunge ca bulgăraşul de la sfârşit şi că superiorii trebuie să ia la cunoştinţă de această lipsă de normalitate. Într-adevăr Măria Sa Regele ştia exact ce se întâmplă.
Iată că aflat la Bălteni, judeţul Olt, unde se lucra la construcţia unor bordeie pentru armată, în pământ, nenea Vasile povesteşte că într-una din zile bucătarul, în cârdăşie cu alt superior, a luat carnea pe care trebuia s-o amestece în mâncarea soldaţilor şi au ascuns marmida în tufişuri. Numai că ofiţerul de serviciu verificând în marmidă n-a mai găsit carnea şi i-a arătat unde este, l-a "raportat" la regiment (pe bucătar) şi l-a trimis pe front.
Măria Sa Regele vorbea frumos cu soldaţii, era apropiat de ei, deşi era destul de tânăr (19-20 de ani). Mare i-a fost fericirea când după 50 de ani, nenea Vasile aflat la Arad, în vizită, la copii, l-a aşteptat pe Majestatea Sa, la Lipova, şi i s-a strâns mâna, bărbăteşte, atunci când l-a salutat aşa: "Să trăieşti Majestate!".
Revenind la viaţa lui de militar, nenea Paviliuc, când deja era sergent a fost trimis, la Timişoara, cu unitatea şi a fost "îmbarcat" în tren cu direcţia Cehoslovacia la circulaţie şi ordine, spre Munţii Tatra. Unitatea sa era la Lucenic, la poalele Munţilor Tatra. Deşi misiunea sa era de a orândui subunităţile spre linia frontului se poate spune că vedea "ca-n strachină" cum plecau proiectilele, gloanţele spre inamic (german). Luptând alături de ruşi, toţi prizonierii germani, de prin toate părţile erau adunaţi aici, pe platou şi "sortaţi" apoi trimişi în Siberia. Ei se temeau foarte tare de ruşi (nu de români). Înaintarea subunităţii sale a fost până dincolo de Tatra (era deja în 1945). A urmat întoarcerea, în ţară, pe jos, în săptămâni întregi, până la Lipova.
În Cehoslovacia, germanii lăsaseră grămezi de cartofi şi alte alimente dar cărora le dădea foc, în retragere sau până să fie capturaţi. Îşi aduce aminte, cu nostalgie, de compatrioţi cu care a luptat, fie din Vorniceni (Maxim Ioan – profesor locotenent, Rădăcină Gheorghe şi Chiorescu Dumitru) fie din alte sate (Livenii-Prut): Merticaru Petru şi Paşa Constantin.
Întors acasă s-a căsătorit cu o fată destoinică dintr-o familie numeroasă chiar în anul distrugătoarei secete, din 1947. În acel an ploile au venit spre sfârşitul lunii august, încât porumbul n-a mai putut ajunge la maturitate, fiind nevoiţi să-l usuce în cuptor sau la veche baie comunală. Cu drag spune c-a luat-o în căsătorie pe tanti … din plăcere (rar la acea vreme, când se căsătoreau averile.pământurile, perechile de boi ş.a.). Au venit pe lume 3 băieţi din care unul a decedat, de mic, iar ceilalţi au urmat şcoli "înalte", unul fiind azi, colonel (r) Ionel şi altul la o şcoală tehnică (Academia tehnică de tancuri) – Dumitru. Ei trebuiau "purtaţi" în şcoli, trebuiau bani. De aceea mama lor lucra pământul, tata a lucrat la câmp şi la iazurile Piscicolei, mai primeau în gazdă fete, care învăţau la Liceul Vorniceni şi aşa reuşeau. Nu-i aşa că se sacrificau pentru că le-a plăcut ca băieţii lor să înveţe carte şi să trăiască bine? Chiar dacă a tot fugit să nu-şi lase pământul la întovărăşirile agricole, la gospodăria colectivă n-au avut încotro şi "s-au îndoit", au muncit şi astăzi sunt pensionari.
Dacă numeroasele boli nu i-ar chinui, la bătrâneţe, "ar mai trăi o viaţă".
vorniceneanul.ro
