VALI PETRARIU
Nascut pe 28 aprilie 1960, la Gorbanesti, in judetul Botosani, despre Vali Petrariu putem spune, glumind, ca este karatistul pe care il cauta toti artistii! Si cea mai frumoasa calitate a karatistului fauritor de rame pare sa fie, de departe, prietenia. De aceea l-am rugat ca, in interviul acordat pentru cititorii Stiri Botosani, sa poposim asupra unui om care in mod cert si-a castigat un loc in istoria artei plastice romanesti: Mihai Bejenaru, de a carui memorie si opera Vali Petrariu s-a ocupat cu riguroasa sustinere. In numele prieteniei...
Mi-a spus inainte de a muri: "Fă în aşa fel ca lumea să nu mă uite"!
Reporter: Pe 20 august 2012 s-au implinit 4 ani de cand a plecat dintre noi pictorul Mihai Bejenaru. As vrea sa asezam convorbirea de astazi sub semnul si in memoria ilustrului artist caruia i-ati fost foarte apropiat pana in ultimele sale clipe de viata. Cum l-ati cunoscut pe Mihai Bejenaru?
Vali Petrariu: Pe Mihai Bejenaru l-am cunoscut prin intermediul unor prieteni, in urma cu aproape 15 ani. Dupa ce ne-am apropiat, ne vedeam aproape zilnic iar duminica venea aici, in acest atelier. Povesteam, imi arata mereu ce a mai lucrat. Ne-am cunoscut inainte de a ma apuca eu sa fac rame, iar, mai tarziu, faptul ca inramam tablouri ne-a apropiat si mai mult.
Are vreo legatura profesia dumneavoastra de astazi cu marea prietenie care v-a legat?
Sigur, pot spune ca lui ii datorez aceasta meserie. Am vazut mai intai la el cum facea rama pentru un tablou.
Ce-ati invatat de la Mihai Bejenaru?Mai totul! Am invatat sa aleg o rama in asa fel incat sa pun un tablou in valoare, sa nu il stric. O rama proasta poate strica un tablou bun. Datorita lui m-am apucat de aceasta profesie, cu el am avut primele discutii despre arta plastica, despre adevarata valoare in pictura. Apoi am inceput sa colectionez tablouri, am inceput sa imi formez ochiul, sa stiu daca un tablou are valoare…
Mai gasiti astazi tablouri valoroase pe care simtiti nevoia sa le achizitionati pentru colectia dumneavoastra?
Da! In general, pictorii consacrati nu isi bat joc de arta lor! Si Mihai Bejenaru era un artist foarte pretentios in ceea ce facea, de multe ori il opream sa nu rupa lucrarile. Din 15 lucrari, daca ramanea una… Le rupea si le arunca. Multe le-am salvat eu, le pastrez si astazi. Era foarte pretentios. Chiar si cand a avut probleme cu vederea! Atunci vedea mai mult in gri si picta foarte pesimist…
Cand se intampla asta?
Cu 4-5 ani inainte de a muri. Vedea in ceata. Apoi a facut operatie de schimbare de cristalin si dupa operatie a lucrat din nou luminos, a facut lucrari extraordinare.
Insist sa vorbim despre pictor pentru ca sunt foarte putine informatii, scrieri, marturii, marturisiri despre Mihai Bejenaru, desi a fost unul dintre cei mai mari acuarelisti din Romania, lucrarile sale fiind apreciate si achizitionate de colectionari din toate partile tarii…Din pacate, faptul ca s-a destramat familia a avut o amprenta si asupra lui. Nu mai facea aproape nimic pentru el, a avut o perioada in care lucra doar la scoala, cu elevii. Scoala era un refugiu.
Artistul isi indeplineste menirea cat este in viata, el creeaza si ne bucura prin arta sa. Dar dupa ce nu mai este, suntem datori sa vorbim despre el, sa ii recunoastem valoarea pentru a-l tine viu in memoria colectiva.
Mihai Bejenaru si-a dorit acest lucru. Mi-a spus inainte de a muri: "Fă în aşa fel ca lumea să nu mă uite"! Au fost printre ultimele vorbe…
Cum i-au fost ultimele clipe?
In noaptea in care a murit m-a sunat din spital. A spus ca din greseala! Nu cred ca era din greseala. "Dar daca tot te-am sunat, hai sa vorbim", mi-a zis. Am vorbit mult cu el in noaptea aceea. Dimineata, la 6, m-a sunat asistenta si mi-a spus ca a murit…
Cum a fost acea ultima convorbire?
Era trist. De la diabet ii taiase dintr-un picior, de doua ori. Dar el spera inca! Voia sa mearga la Manolesti, acasa la parinti, sa picteze. Spunea ca va renunta la scoala. "De acum nu voi mai fi profesor, voi fi pictor!". Isi dorea enorm sa traiasca, pentru a picta. Poate ca era constient ca, in situatia lui, nu va mai putea fi profesor. Boala l-a rapus, la 54 de ani!
Intr-un moment in care avea inca o mare putere de creatie!
Foarte mare putere! In ultimii doi ani a pictat foarte mult, lucrari foarte interesante.
O intamplare cu Mihai Bejenaru, un moment care v-a emotionat...Orice zi, orice clipa cu el ma emotiona. Statea singur in spital, intr-o rezerva. Vorbeam cu el la telefon, apoi la amiaza mergeam la el, ma astepta. Arunca mancarea doar ca sa ma pacaleasca, sa vad ca a mancat si sa nu ma supar. Cel mai emotionant: cand m-a rugat sa il duc sa fumeze ultima tigara. Era in carucior, l-am dus cu colegul meu, cu voia personalului medical, pe scara de serviciu. Acolo a fumat ultima tigara. De fapt, cateva fumuri, nu mai avea putere…
Era constient ca e ultima tigara?
Mi-a si spus ca e constient. Indiferent daca, printr-o minune, scapa…
Cand va avea loc, in Botosani, un eveniment Mihai Bejenaru?
Pregatesc lansarea unui album pe DVD care sa cuprinda toate lucrarile lui, biografia, fotografii din viata lui. Cel mai devreme, probabil la inceputul anului viitor, poate chiar pe 7 aprilie, cand era ziua lui de nastere.
"Dupa 30 de ani de arte martiale, in suflet raman elevii mei!"
Sa vorbim despre un alt aspect din viata dumneavostra. Sunteti instructor de arte martiale, presedinte Club Black Tiger Botosani. Ce stil practicati?
Karate, stilul Shutokan.
Cat de veche este pasiunea?Anul acesta se implinesc 30 de ani. In 82 am inceput, pe cand eram student in Iasi. Atunci erau aproape interzise artele martiale, adica nu aveai voie sa ai sali, nu aveai voie sa porti echipamentul. Am invatat chiar de la cel care a adus acest stil in Romania, Guadjinca Fidele (din Republica Centrafricana), era atunci student in Iasi. El a adus în Romania Qwan Ki Do, si apoi a promovat stilul Shotokan. Cei care predau azi in Romania Shotokan ii datoreza acestui om pasiunea lor. Doi ani am facut impreuna, apoi el a plecat si a lasat alti elevi sa predea. Cand am venit in oras, dupa Revolutie, am deschis un club in Botosani, iar in 1992 am deschis si in Dorohoi. S-au ridicat dintre elevii mei si acum predau ei. Sunt practicanti, au centuri negre.
Dumneavoastra la ce nivel sunteti?
Centura neagra, 5 DAN.
Care este nivelul maxim?
Se merge pana la 10 DAN maximum, dar o mana de oameni au 10 DAN, in toata lumea. Trebuie peste 60 de ani de practica, merite deosebite.
Puteti sa ne spuneti si despre fostii elevi care astazi au ajuns instructori?
Desigur! In Dorohoi predau astazi Mihoc Sergiu, Ursan Viorel si Martin Cristian, in Botosani este Rotaru Cristian. De asemenea, Coman Alin in Livignio - Italia, sau Cosmanescu Sandel, in Brasov.
Dupa 30 de ani de karate, daca ar fi sa puneti totul in cuvinte putine, ce ramane in suflet?
Raman elevii mei. Merg pe strada si ii vad pe elevii mei, stiu ca i-am luat niste copilasi si acum sunt barbati adevarati, unii lucreaza in institutii militare, sunt foarte apreciati acolo. Am fost mandru cand s-a facut demonstratia pe Pietonalul Unirii, la Zilele Orasului, unde ne-am prezentat extraordinar de bine.
In plan personal, ce inseamna sa practici artele martiale?
Inseamna multe. In primul rand, te schimba ca om, te ordoneaza. Iti ordoneaza viata: minte, atitudine, calm. Nu practici artele martiale ca sa te bati, dimpotriva, eviti la maximum…
E o forma de aparare, nu de atac!
De aparare! Si de autoeducatie. Nu iti sare tandara, cum spunem pe romaneste. Acesta este un aspect. Al doilea, ai mai multa siguranta. Oricum ai un avantaj fata de omul simplu de pe strada. Vorbim de autoaparare. Cam aici este esenta, pentru asta au fost create artele martiele, sa te aperi. Faptul ca s-au transformat si in sport, asta e partea mai moderna a artelor martiale.
Fata de anii de dupa Revolutie, astazi care este adresabilitatea catre artele martiale?
Dupa Revolutie veneau foarte multi, era ceva nou, dar erau si cluburi putine. Azi vin mai putini, dar vin cu adevarat cei care vor sa practice. Pentru ca degeaba vin 50 in sala daca au plecat 40. Nu e ca un sport cu mingea, ai marcat si ai castigat. Aici satisfactiile vin in timp.
"Nu exista copii nepotriviti pentru arte martiale"
Sunt oameni care, oricat si-ar dori sa practie artele martiale, nu se pot incadra in reguli?
Toti se pot incadra, unii mai greu, altii mai usor. Unii sunt ca si facuti pentru artele martiale, dar trebuie foarte multa seriozitate. Esenta este sa vii la antrenamente. Asa am facut eu, asa fac si elevii mei.
Facand o paralela, parintii isi duc copiii la un curs de teatru nu pentru a-i face actori sau pentru ca au talent, ci pentru a-i ajuta sa comunice, sa scape de inhibitii, sa capete incredere in ei. Este valabil acest principiu si la artele martiale?Desigur! Toti copiii care sunt mai inchisi isi dau drumul pe parcurs. Parintii spun ca dupa un an de karate copiii sunt increzatori, se deschid, ridica mana in clasa, ies la tabla, nu mai sunt emotivi. Nu exista copii nepotriviti pentru arte martiale. Se schimba foarte mult, in special dupa ce participa la stagiile de pregatire. Acolo se intalnesc cu alti copii din tara, din alte tari, vin maestri, se vorbeste in alte limbi, sunt contacte care ii ajuta foarte mult.
Este scump pentru un parinte sa ii ofere unui copil un curs de arte martiale?
Este printre cele mai ieftine! Sunt scumpe deplasarile, dar in rest e destul de ieftin, la indemana oricarei familii.
Dincolo de ce faceti cu copiii la club, sunteti si ramaneti un practicant de arte martiale. Aveti propria dezvoltare…
Fiind profesor de karate, am nevoie permanent de perfectionare, avem stagii de pregatire cu maestrii mari din lume. In curand vom merge in Serbia. Cele mai importante sunt stagiile cu maestrii japonezi. In artele maritiale trebuie sa prinzi originea, si trebuie sa invatam de la cei mai buni. Vorbim aici despre tehnica, despre partea de finete a artelor martiale, partea care nu se vede. Asa, ca gimnastica, practica multi, dar karatele incep cu centura neagra!
Va urez succes si sa ne bucurati cu rezultate exceptionale!
(A consemnat Florentina Toniţă)
