Un botoșănean, printre ultimii supraviețuitori ai Holocaustului, își spune povestea: „Autoritățile aveau grijă să nu fugim, de parcă dacă fugeam... unde ne-am fi dus?”

Un botoșănean, printre ultimii supraviețuitori ai Holocaustului, își spune povestea: „Autoritățile aveau grijă să nu fugim, de parcă dacă fugeam... unde ne-am fi dus?”

E bine cunoscut faptul că, în perioada 1940-1944, evreii din România au fost martorii unor persecuții greu de imaginat care și-au lăsat amprenta, de-a lungul timpului, asupra vieții lor.

Soarta evreilor a fost diferită în funcție de regiunea unde locuiau. Acest lucru a făcut diferența între supraviețuire și moarte, alteori a fost doar o loterie macabră.

Persecuțiile asupra evreilor au început oficial la sfârșitul anilor 1930 și au luat amploare în vara anului 1940, odată cu retragerea administrației române din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, teritorii ocupate de URSS în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

Puținii supraviețuitori ai acelor vremuri își amintesc cu tristețe acele momente.

„În acele vremuri noi reușeam să mâncăm mai mult coji de cartofi aruncate de la popotă”

„În anul 1944, orașul Botoșani număra 22.000 de evrei. La acea vreme, era un primar la Botoșani, Moscu se numea, care a ținut foarte mult cu evreii. El a hotărât ca aceștia să fie puși la munci obștești și apoi i-a închis în sinagogi ca să nu-i găsească armata. La vremea respectivă, Botoșaniul avea 50 de sinagogi, iar fiecare cartier avea rabinul lui.



David Iosef, președintele Comunității Evreiești din Botoșani

Pe la 9-10 ani, țin minte că mergeam seara la părinți să le ducem mâncare. Evreii din Botoșani au avut noroc de primarul Moscu pentru că a reușit să-i țină ascunși, nefiind deportați în Transnistria. Dar au avut și ei de suferit... Nu puteau să iasă în piață decât după ora 10:00 și erau obligați să poarte stema nazistă, pentru a fi identificați mai ușor. Securitatea a luat toate avuțiile evreilor, iar  bunurile de valoare le-au fost confiscate”, a mărturisit David Iosef, președintele Comunității Evreiești din Botoșani.

De aceleași „privilegii” nu s-au putut bucura, însă, și evreii din Dorohoi sau Săveni, de exemplu.

Domnul Saul Rotaru, ultimul supraviețuitor din Botoșani, victimă a Holocaustului, a acceptat invitația de a relata, pentru Știri.Botoșani.ro, puținele amintiri rămase din acea perioadă și a povestit, atât cât îi mai permite memoria, despre cruzimile la care au fost supuși evreii în timpul regimului antonescian.



Saul Rotaru, ultimul supraviețuitor din Botoșani, victimă a Holocaustului

Născut la Hănești, un sat situat la 10 km de Săveni, la 9 octombrie 1937, Saul Rotaru provine dintr-o familie de meșteri. Tatăl său era fierar iar mama sa, croitoreasă. De bunici din partea tatălui nu prea își aduce aminte. Era micuț atunci când aceștia și-au pierdut viața în Transnistria.

La începutul celui de-al doilea Război Mondial, Saul Rotaru avea doar trei ani iar amintirile puține despre acea perioadă se vor pierdute mai mult sau mai puțin intenționat. Dar ceea ce i s-a întipărit pe vecie în memorie este o supă de roșii, al cărei gust și miros, zice el, le simte și acum.

„La acea vreme aveam în jur de trei ani și nu realizam gravitatea evenimentelor, iar de atunci, în mare parte, amintirile s-au epuizat. Atunci locuiam la Săveni (n.r. județul Botoșani), iar primele amintiri le am de pe la vârsta de cinci ani. Însă, ceea ce mi s-a întipărit în memorie și îmi aduc aminte și acum, la 84 de ani, este supa de roșii.

Să vă spun și de ce: în vremea aceea , bărbații erau luați la muncă iar femeile rămâneau cu copiii acasă. Am avut un unchi care era mai în vârstă. Fiind bolnav și bătrân, nu l-a luat la muncă. Pe vremea aceea, unchiul meu lucra la popota armatei. Într-o seară, unchiul a reușit să pună mâna pe o găleată în care rămăseseră resturi dintr-o supă de roșii, pe care o serviseră ofițerii și  soldații.

A luat găleata cu supă și ne-a adus-o nouă, copiilor, să mâncăm. A fost bucurie mare în acea seară pentru că în acele vremuri noi reușeam să mânăm mai mult coji de cartofi aruncate de la popotă.

Cojile de cartofi erau aruncate într-o ladă, iar oamenii mergeau la gunoi și le luau, le spălau bine și le puneau la fiert. Asta era mâncarea caldă...Am mâncat așa de bine acea supă de roșii, încât și acum știu ce gust avea...Mi s-a părut că e ceva dumnezeiesc!”

Anii petrecuți la Moghilev: „Au fost deportate sate întregi, mii de evrei”

La începutul anului 1941, tatăl său, împreună cu restul evreilor din sat, a fost dus la Atachi, într-un lagăr de muncă forțată din Ucraina, să construiască drumuri strategice în acea zonă, iar mama sa a rămas singură să crească cei trei copii pe care îi avea.

Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1941, mama domnului Saul a, primit ordin scris de a se prezenta, în mai puțin de 24 de ore, la gara din orașul Săveni. Cu un copil de câteva luni în brațe si cu alți doi de câțiva anișori, de mână, familia a luat drumul Transnistriei, în vagoanelor reci de marfă.



Sursă foto: www.inshr-ew.ro

La Moghilev i-au lăsat într-un cartier bombardat în timpul luptelor, fiind cazați într-un depozit de cereale.

„Ne-au dus cu trenul la Moghilev, în Transnistria. Am mers trei zile, fără a ni se da vreun fel de mâncare. Au fost deportate sate întregi, mii de evrei. Acolo am stat în jur de trei, patru ani, până în decembrie 1943. Acolo ne-a cazat în niște magazii mari, lungi de aproximativ 15-20 de metri, unde se depozitaseră furaje. Camerele erau goale și reci, fără mobilier și fără paturi, iar fiecare familie avea locul ei. Ne-am luat paie și fân, iar mama ne-a improvizat un pat. Acolo am stat câțiva ani”.

„Din păcate, sora mea nu a reușit să supraviețuiască”

Procurarea hranei a devenit scopul principal al evreilor de la Moghilev ajungând să dea la schimb aur pentru câteva kilograme de făină. Ajunseseră să păstreze doar hainele pe care le purtau și de care nu se puteau despărți. Unii oameni scotoceau gunoiul, în căutarea cojilor de cartofi și a altor tipuri de resturi alimentare.

Atunci a fost momentul când a pierdut-o pe sora sa, în vârstă de doar nouă luni. Din cauza alimentației proaste, mama sa a pierdut lactația. Aflată în imposibilitatea de a o hrăni cu altceva, micuța a pierdut practic lupta cu viața.

A murit din cauza foamei, a inaniției. Puținele  amintiri legate de moartea surorii mai mici sunt marcante și dureroase pentru domnul Saul: își amintește despre un cimitir comun și despre o cutie de lemn acoperită cu o perdea albă, în care a fost depus corpul fetiței. Dar cel mai mult, își amintește de durerea mamei, nevoită să își ducă la groapa comună copilul abia născut.

„Noi am fost trei frați la părinți: doi băieți și o soră. Sora mea se născuse cu câteva luni înainte de a ne evacua din Săveni. Dar ea, din păcate, nu a reușit să supraviețuiască. A murit la vârsta de nouă luni pentru că mama mea rămăsese fără lapte la piept și neavând mâncare nu a mai avut cu ce să o hrănească. A murit practic de foame. Nici nu apucase mama să-i fac certificat de naștere. A plâns mult mama după fetița ei. Autoritățile aveau grijă să nu fugim, de parcă dacă fugeam, unde ne-am fi dus?”

Între timp, șantierul tatălui său se mutase peste râul Bug. Acest râu separa practic locul unde construiau muncitorii drumurile, de Moghilev, locul unde se aflau familiile lor.

În zilele de duminică, atunci când nu lucrau, bărbații se adunau pe malul râului, își fluturau brațele și strigau suficient de tare, în speranța că se vor face auziți de către familiile lor. Așa a reușit tatăl lui să o vadă pe mama sa.

Curând, prin intermediul soldaților și al localnicilor, tatăl său a reușit să le trimită  bani sau mâncare, din rația  primită la locul de muncă. În acest fel, au reușit să supraviețuiască până la sfârșitul anului 1943, când au părăsit acel loc. Familia Rotaru a plecat spre casă, la fel cum a venit, în trenuri de marfă, neîncălzite și fără hrană dar cu amintiri dureroase, închise pe vecie în sufletele lor.

„Nu am mai găsit nimic. Totul era o ruină”

„Când am ajuns la Săveni, la începutul anului 1944, îmi aduc aminte că după ce am coborât din tren, ne-au dat soldații câte un ceai. Un ceai pe care și acum, la fel ca și în cazul supei de roșii, mi-a rămas întipărit în memorie gustul și mirosul.

Eram acasă dar practic casa ne-o dărâmase. Nu am mai găsit nimic. Totul era o ruină. Am stat o perioadă în casa unei cunoștințe dar nici mâncare nu aveam. Oamenii ne-au oferit adăpost, dar nu și hrană. Era greu cu mâncare pentru că se dădea pe cartelă, fiind cântărită și porționată.

Pentru că mama nu mai putea să ne crească și pentru că nu putea să ne asigure mâncarea, a fost nevoită să ne dea, pe mine și pe fratele meu, la un orfelinat din Dorohoi, destinat copiilor care s-au întors acasă fără părinți. Aveam în jur de șase ani iar fratele meu era mai mic cu un an decât mine. Acolo am stat în jur de un an, până s-a întors tatăl meu și a reușit să ne ia acasă”.

Pentru familia Rotaru, perioada imediat următoare războiului a însemnat o luptă pentru supraviețuire, în care viața a trebuit luată de la capăt. Au locuit în Săveni până în anul 1961 și apoi s-au mutat cu toții în Botoșani.



Sursă foto: Wikipedia

Economist de meserie, domnul Saul a reușit să absolve cursurile Facultății de Contabilitate din Iași, lucrând pe parcursul vieții în diferite unități industriale.

La locul de muncă și-a întâlnit și viitoarea soție, Aurelia, de religie creștin-ortodoxă, cu care și-a legat destinul în anul 1972. Nu au avut copii, dar iubirea și respectul au contribuit la longevitatea acestei  relații.

Concluziile Comisiei pentru Studierea Holocaustului din România: între 280.000-380.000 de evrei români și ucraineni au pierit în timpul Holocaustului

Conform site-ului inshr-ew.ro, numărul evreilor români și al evreilor din teritoriile aflate sub administrație românească uciși în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolută.

Concluzia Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România a fost că, în timpul Holocaustului, în România și în teritoriile aflate sub controlul său, au fost uciși sau au murit între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni, România fiind cea de-a doua țară, după Germania, care s-a implicat în masacrarea evreilor la o asemenea scară.

 

 

 

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Anca Savel

Actorii Teatrului „Mihai Eminescu” invită publicul la spectacol

Miercuri, 3 Martie 2021
123

Odată cu venirea primăverii, actorii Teatrului „Mihai Eminsecu” Botoșani, invită publicul la vizionarea a trei spectacole pe săptămână, ziua de joi fiind declarată zi de...

Două spectacole de excepție, prezentate în această săptămână de actorii Teatrului „Vasilache”

Marţi, 2 Martie 2021
156

În această săptămână, actorii Teatrului pentru Copii şi Tineret „Vasilache”, invită publicul la vizionarea a două spectacole, dedicate  copiilor  și adolescen...

Orchestra Populară „Rapsozii Botoșanilor”, într-un spectacol dedicat Femeii

Marţi, 2 Martie 2021
416

Consiliul Județean Botoșani, împreună cu Orchestra Populară „Rapsozii  Botoșanilor”  vă invită la spectacolul dedicat Zilei Internaționale a Femeii. Dumini...