La pomenirea Soborului Sfinților Apostoli, 30 iunie 2024, stavrofora Teofana Scântei, stareța Mănăstirii Vorona, împlinește vârsta de 90 de ani.

O aniversare importantă, pe de o parte, a unei călugărițe smerite și harnice, iar, pe de altă parte, a mănăstirii pe care o conduce de peste 55 de ani.

Nonagenara stareță este un chip luminos, plin de învățăminte pentru monahii vremurilor noastre, venerabila vârstă îngemănându-se cu realizările duhovnicești și administrative, armonios împletite.

CITEȘTE ȘI: "13 candidați: România își alege al cincilea președinte de după 1989!"

Tolba anilor adună amintiri și trăiri felurite, iar gândul că Dumnezeu este alături pe drumul vieții străjuiește neîncetat în inima monahiilor, care, aidoma mironosițelor și fecioarelor înțe­lepte, trăiesc într-un mod aparte realitatea teluric, simțindu-l pe Domnul alături la fiecare pas, așa cum mărturisește Sfântul Apostol Luca: „Iisus Însuși, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei” (Luca 24,15).

Din bogata-i biografie se desprind câteva aspecte deosebite, care trebuie amintite, mai ales cu un astfel de prilej.

Cel dintâi este plecarea sa la mănăstire, pe când era o copilă de șapte-opt ani. Drumul călăuzit de îngerul păzitor a dus către Mănăstirea Agafton, pe atunci unul dintre cele mai importante chinovii monahale din Moldova și din Biserica Ortodoxă Română. Obștea Agaftonului avea aproape 400 de călugărițe, constituind, alături de chinoviile Văratecului și Agapiei, un adevărat tezaur al monahismului românesc. În 1959, avea să treacă prin încercările Decretului comunist nr. 410, în urma căruia novicele se îndreptau tot mai rar către viața călugărească.

Imaginea Mănăstirii Agafton poate fi creionată doar în câteva cuvinte drept vatră isihastă, cu monahii care știau rânduiala Bisericii, cântarea psaltică și primirea oaspeților.

E de prisos să amintim că în această mănăstire au viețuit câteva dintre rudeniile apropiate ale genialului poet Mihai Eminescu, pelerin și el în acest binecuvântat loc, după cum ne arată și însemnarea sa de pe un manuscris de Pateric (care a aparținut mănăstirii, astăzi aflat în patrimoniul Academiei Române).

Mănăstirea Agafton își trăia atunci ultimele sale clipe de bucurie și mari împliniri.

În acea perioadă, la o vârstă fragedă, sora Fevronia, cum se numea de la Sfântul Botez, a fost îndemnată să meargă la Râșca, pe atunci mănăstire de călugărițe, care depindea duhov­nicește de Mănăstirea Slatina, în vremea stăre­ției arhimandritului Cleopa Ilie. Duhovnicul râvnitor și rugător a avut sub îndrumare câteva așezări monahale, între care și vechea ctitorie a lui Petru Rareș.

Râșca a avut o obște de aproape 100 de suflete, vestita stareță, arhimandrita Nimfodora Baltag, lăsând urme de neșters în conduita și felul de a fi al ucenițelor ei, între acestea aflându-se și sora Fevronia, devenită în anul 1954 monahia Teofana, care era atunci pregătită să fie ajutor stareței, precum și obștii monahale voievodale. Înfruntând încercările Decretului comunist 410, din octombrie 1959, a fost nevoită să părăsească mănăstirea, alături de alte monahii, și să rămână în vâltoarea lumii vreo nouă ani.

Împreună cu alte surori de la Râșca și din alte mănăstiri moldave, monahia Teofana a trudit ca muncitoare la Fabrica de in și cânepă din Fălticeni.

În acest loc, unde lucrau vreo 3.000 de oameni, se formase o mică obște monahală care își ducea crucea încercărilor lucrând cu trudă pentru a-și câștiga o bucată de pâine, întâlnindu-se duminica și în sărbători la biserică, când nu erau la muncă, întrucât se lucra în trei schimburi.

Conducerea fabricii avea grijă ca maicile, care se aflau acum în rândul muncitorilor, să fie întotdeauna chemate la serviciu în zilele de Paști, Crăciun ori la marile sărbători.

Astfel și-a purtat crucea monahia Teofana, alături de alte maici, dintre care le amintim pe monahiile Epraxia, Antonia, Tecla, Epistimia, Tomaida și altele. Au experiat o altfel de mucenicie, pe care au trecut-o cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduind că vor veni și zile mai bune. Așa s-a întâmplat în anul 1968, îndată după ce Mitropolitul Iustin Moisescu a redeschis Mănăstirea Vorona și Schitul Sihăstria Voronei, cea dintâi transformată după decret în cooperativă agricolă de producție de către autoritățile vremii.

Odată redeschisă, Vorona avea nevoie de o stareță curajoasă și muncitoare pentru a reînnoda tradiția străveche a vieții chinoviale. Când i-a fost recomandată chiriarhului de către exarhul mănăstirilor, arhimandritul Adrian Hrițcu, Mitropolitul Iustin, destul de reținut și atent la afirmațiile pe care le făcea, i-a făgăduit maicii Teofana ajutor și a întrebat-o dacă va putea duce crucea stăreției.

Mitropolitul Iustin Moisescu, care cunoștea încercările acelor ani, a inițiat ample lucrări de restaurare și renovare a bisericilor și în special a corpului de chilii, care fusese transformat de regimul ateu în grajd pentru animale.

În astfel de împrejurări, monahia Teofana Scântei a fost numită stareță la Vorona, începând cu data de 10 ianuarie 1969.

Exarhul Adrian Hrițcu i-a adus o simplă înștiințare, neavând unde să oficieze instalarea cuvenită, pentru că totul era în paragină. Cu toate acestea, cele trei călugărițe temerare strânse în jurul stareței n-au deznădăjduit. Pe lângă pravila pe care o săvâr­șeau, s-au apucat de treabă. În primul rând, s-au luptat cu șerpii care se instalaseră pretutindeni. Nu era vorba doar de „șerpii” ispitelor, întâlniți pretutindeni și oricând, ci de cei reali, aciuați prin toate cotloanele mănăstirii.

Odată început șantierul, s-au reparat mai întâi acoperișurile bisericilor prin care ploua, apoi trapeza și chiliile. Mitropolitul Iustin a venit special la Vorona și a privit întristat la ruina care pusese stăpânire peste toată mănăstirea. Într-o zi, sprijinindu-se în bastonul arhieresc, i-a poruncit dirigintelui de șantier să grăbească executarea lucrărilor, semnând un cec cu o sumă importantă pentru cheltuielile necesare.

În următorii ani, Mitropolia Moldovei și Sucevei a achitat toate facturile mănăstirii și, încet-încet, situația s-a schimbat. Bisericile și complexul monastic arătau altfel. Obștea a crescut, numărând 12 viețuitoare, la care s-au adăugat și doi preoți slujitori. Pe lângă părintele Mina Serediuc, cel dintâi slujitor (fusese izgonit și el după decretul amintit, dar, revenind în mănăstire, o perioadă a îndeplinit ascultarea de paznic, fără a purta uniformă monahală), câțiva ani mai târziu s-a alăturat și protosinghelul Pangratie Drăguțu. Pelerinii au început să sosească, mai cu seamă duminica și-n sărbători, participând cu evlavie la slujbele care se săvârșeau cu toată buna rânduială.

Stareța Teofana era sufletul și inițiatoarea bunelor lucrări. Răbdarea și râvna ei, rar întâlnite, rugăciunile părinților și ale soborului, strădania și ascultarea maicilor au transformat ruina și părăsirea în lumină izvorâtă din rugăciune și bună chivernisire, atmosfera unei vremelnice cooperative agricole în cânturi îngerești, dezordinea în rânduială și vremelnicia în veșnicie.

Acest fenomen poate fi definit, fără a exagera cu nimic, ca fiind minunea de la Vorona, care s-a împlinit lent și temeinic, redând frumusețea acestei chinovii, hărăzită de vrednicii ei ctitori de la începuturi.

Această lucrare minunată a continuat, apoi, printr-un fiu al mănăstirii, Teoctist (Toader) Arăpașu, fericitul patriarh de mai târziu, care n-a uitat locul uceniciei sale din tinerețe. L-am auzit spunând, prin anii 1990: „Dacă nu erau aici maica Teofana și părintele Pangratie, n-aș fi putut face nimic”. În timpul de care vorbim, mănăstirea și-a sporit frumusețea. Bisericile au fost pictate, fiind construite mai multe chilii pentru soborul care a ajuns, la un moment dat, la peste 50. Au fost durate, de asemenea, diverse acareturi, gospodărie nouă și multe altele, pentru buna chivernisire și înnoire a vieții de obște. Stareța Teofana n-a mai cunoscut odihna. A supravegheat lucrări, s-a ostenit, i-a primit pe toți, dar, mai mult decât toate, a avut răbdare și înțelepciune. A pus la temelia acestei rodnice stăreții iubirea de Dumnezeu și iubirea pentru cei din preajma sa, rugându-se precum înțeleptul Solomon odinioară: „Să-ți fie ochii Tăi deschiși ziua şi noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: „Numele Meu va fi acolo”; să asculți strigarea şi rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta” (III Regi 8, 29).

De s-ar fi păstrat într-o arhivă imaginile din urmă cu 40 de ani, probabil că acestea ar provoca stupefacție. Dacă un operator priceput le-ar asambla cu imaginile din prezent, ele nu ar releva nici o similitudine. Vorona este acum o mănăstire salvată, înnoită, plină de lumină, mai frumoasă decât la începuturile ei.

Stareța Teofana privește în fiecare zi, din pridvorul chiliei, mănăstirea inimii sale. Fie că este acoperită de promoroacă și omăt bogat, fie că-i scăldată în lumina soarelui ori că trece prin furtună, Vorona se înfățișează în toată măreția ei.

În lucrarea duhovnicească și gospodărească, stareța Teofana a trecut prin multe încercări: umilințele regimului potrivnic, lipsurile de tot felul, singurătatea, mâhnirile, greutățile de la tot pasul. Au fost, însă, și bucurii, mai ales cele dăruite de Duhul Sfânt, bucuria privegherilor și a pravilei călugărești, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu în rugăciune. S-au adăugat și bucuriile oamenilor, săvârșite prin ierarhi, prin monahi și prin toți prietenii și binefăcătorii acestei comunități. Pentru pilduitoarea ei lucrare, stareța Teofana a primit rangul de stavroforă, fiind cinstită de-a lungul anilor și cu alte distincții.

Cu aceste împliniri, stavrofora Teofana Scântei pășește în deceniul al X-lea al vieții sale. Socotesc că este cea mai lungă stăreție din istoria celor mai bine de patru veacuri de existență a chinoviei botoșănene, pilduitoare, cu roade bogate și realizări remarcabile, pentru care-I înălțăm doxologie lui Dumnezeu.

La toate aceste importante lucrări de la Vorona a trudit o călugăriță minunată, care a stat departe de publicitate, a luat aminte la pilda de smerenie a monahilor adevărați și la mijlocirea îngerilor. Numele ei, păstrat în cronici, pisanii și-n inimile noastre, se tâlcuiește simplu: Teofana Scântei.

Amintirile din vremea îndelungatei sale stăreții sunt demne de o scriere literară, de valoarea unui roman, care să pomenească încercările, luptele prin care a trecut, la care să se adauge și descrierea limanului împlinirilor bogate. Cu multă jertfă, având alături puține mâini de ajutor la începuturi, maica Teofana a muncit de dimineață până seara, în lipsuri mari, stare care s-a schimbat, oarecum, odată cu venirea la cârma Arhiepiscopiei Iașilor a Mitropolitului Teoctist Arăpașu, care, după cum se știe, se formase la Vorona. A înțeles pe deplin încercările mănăstirii, precum și nevoile așezării călugărești.

Cele trei biserici ale mănăstirii au fost restaurate, două dintre ele primind și veșmânt pictural. Pe lângă aceasta, opera de refacere se vede și în procesul de renovare a vechilor chilii, precum și în construcția caselor noi, care ar putea fi numite, pe drept cuvânt, palate, în sensul frumos și smerit, întrucât anumite case cu arhitectură sobră, împrumutată din specificul zonei, au alură de palat, chiar dacă nu au structura vechilor zidiri voievodale sau imperiale.

Dumnezeu a rânduit pentru râvna călugă­riței Teofana ca mănăstirea să cunoască momente de lucrare și sporire duhovnicească cum nu s-a mai întâmplat vreodată.

Amintim canonizarea Cuviosului Onufrie de la Sihăstria Voronei, care a avut loc în anul 2005, la hramul mănăstirii, cu prezența Patriarhului Teoctist și a Mitropolitului Moldovei și Bucovinei de atunci, Daniel, împreună cu un numeros sobor de ierarhi, preoți și diaconi. Au poposit în mănăstire, cu diverse prilejuri, Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, mai mulți ierarhi din Bisericile Ortodoxe surori și aproape întregul episcopat român, unii venind la invitația Patriarhului Teoctist, iar alții la invitația celor doi ierarhi care i-au succedat, Daniel și Teofan.

Odată, pe când eram arhidiacon, în anul 1992 sau 1993, am slujit la Vorona în vreme ce se afla în vizită Arhiepiscopul Primat de Canterbury, George Carey. Văzând, în fața locului unde se săvârșea Sfânta Liturghie, un prunc care a stat nemișcat și a urmărit cu atenție tot ceea ce se întâmpla, oaspetele anglican avea să mărturisească la finalul slujbei că în țara lui nu se întâlnește așa ceva. Credința pruncilor, dar și a celor maturi, l-a marcat în mod profund.

E drept, astfel de copii au fost aduși la Vorona de părinții și bunicii lor, care și-au îndreptat adeseori pașii către mănăstire, simțind puterea rugăciunilor, dar și o adâncă bucurie și hrană duhovnicească, atât de trebuincioasă după truda îndelungată de la muncile câmpului, dar care le înlesneau o altă lucrare mai importantă: își „arau” ogoarele sufletelor lor, înțelenite, adesea, de grijile mereu crescânde ale lumii trecătoare.

La un moment dat, a poposit la Vorona unul dintre cei mai mari predicatori americani, Billy Graham, la rândul său impresionat de mul­țimea credincioșilor și de atenția și evlavia celor prezenți la Liturghie. Când a ajuns în America, principalele ziare contemporane au vorbit despre țara noastră, mai puțin cunoscută pe atunci.

Stavrofora Teofana a păstrat toate acestea în inima ei. S-a bucurat împreună cu maicile mănăstirii. Pe cele de o vârstă apropiată, cu care a reînnodat viața monahală la Vorona, le-a condus la mormânt, purtându-le în rugăciune, ca și pe duhovnicii mănăstirii ori pe suratele de la Agafton și Râșca. O parte dintre aceștia au dus o viață demnă de filele Patericului, ca părintele Paisie Olaru, care a fost o vreme duhovnic la Mănăstirea Râșca și al maicii Teofana, sau alți duhovnici, ca părintele arhimandrit Cleopa Ilie, protosinghelul Nazarie Chirilă, protosinghelul Pangratie Drăguțu sau părintele Mina Serediuc.

Împlinirea vârstei de 90 de ani este un mare dar de la Dumnezeu, oferit unei smerite călugărițe pentru 82 de ani petrecuți în viața monahală, pentru încercările Decretului comunist, pentru exilul pe care l-a cunoscut și pentru râvna de ctitor al Mănăstirii Vorona.

Dacă altădată la Vorona veneau marii scriitori, poeții și pictorii botoșăneni, peste ani, Mănăstirea Vorona a primit, asemenea marilor lavre sau locuri celebre ale Ortodoxiei din lume, pe cei mai înalți ierarhi, șefi de stat și guvern, oaspeți din toată lumea, care au învățat din nevoința monahilor de altădată și, apoi, a monahiilor care s-au stabilit aici începând cu sfârșitul anilor 1960.

Stareța Teofana este cea mai longevivă cârmuitoare a acestei mănăstiri de maici. Și în perioada când la Vorona au viețuit călugări au fost stăreții pline de roade, dar nici una asemenea acesteia.

Dacă va fi întrebată despre această minunată și pilduitoare lucrare, stavrofora Teofana va răspunde, privind la timpul care a curs încet în urma ei, potrivit profundei sale smerenii, că nu a făcut decât ascultare și s-a bucurat să primească ajutor de la Dumnezeu prin oameni minunați, pe care îi păstrează nu doar în pomelnicul mănăstirii, ci și în cel al inimii, întrucât gândul ei a fost la Dumnezeu și la mănăstirea pe care a iubit-o mai mult decât propria sa existență.

(Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, în Ziarul Lumina)