1972, primul descălecat în Texasul botoşănean...
Am venit în Darabani prima dată în 1972, pentru a face cunoştinţă cu socrii mei, apoi am revenit la repartiţie. Eram un copil nerăbdător care am coborât mai devreme din autobuz, şi am mers pe jos până în dreptul casei părinţilor lui Victor. Prima impresie, când am trecut pe lângă căsuţele aliniate pe care le mai văzusem în filmele americane, a fost că am intrat în Texas. Când am ajuns în dreptul casei viitorilor mei socri, am văzut-o pe mama lui Victor: o femeie înaltă, subţire, foarte dreaptă, pe care am respectat-o foarte mult pentru corectitudine şi inteligenţă (Victor a făcut carte datorită ei). M-a pus să fac cozonac, dar nu mi-a ieşit. Urma să avem cununia civilă peste câteva zile.
Ce impresia v-au lăsat oamenii de aici?
În general am fost primită cu căldură, sau poate că eu îi priveam pe ei cu căldură şi mi se părea că oamenii fac la fel. Feţe uneori curioase, alteori zâmbitoare, au înţeles imediat despre cine este vorba. M-am simţit apreciată de dărăbăneni, m-au tratat întotdeauna cu respect. De felul meu, pe toţi i-am considerat mai buni decât mine, dar nu pot să spun că am pătruns foarte mult în universul lor. În general, am avut de a face cu părinţii elevilor, care nu mi-au forţat niciodată mâna, m-au respectat. Chiar dacă m-am simţit călcată pe bătătură, am lăsat de la mine. Poate or fi fost şi cuvinte critice la adresa mea, dar eu nu le-am auzit. Pe de altă parte, oamenii din Zvoriştea vor ocupa întotdeauna un loc aparte în sufletul meu. Acolo este seva mea, acolo sunt acasă.
"Cine vrea mai mult, plăteşte!"
În primul an de învăţământ...Nu, al doilea...Nu, al treilea... A venit o brigadă din Minister. Îl aveam elev pe Georgel Mardar, actualul judecător. La geometrie am rezolvat trei probleme, iar inspectorul mă întreabă: "Vrei să faci toată suta de probleme ? Ca să rezolvi trei probleme trebuie să ai o clasă foarte bună. O singură problemă e suficient. Cine vrea mai mult, plăteşte!". Este singurul om pe care l-am auzit spunând aşa ceva. Am făcut atât de multe ore suplimentare, de parcă numai matematica ar fi în viaţă. Eu şi cu d-şoara Anisie, capete pătrate, am făcut pregătire pentru bacalaureat şi de la 6:00 dimineaţa. Doamne fereşte! Iar la o altă brigadă uriaşă, şcoala parcă râdea...Era atât de frumos aranjată! Toată lumea s-a implicat. Iniţial veniseră din Minister cercetaşi care au criticat buna gospodărire a şcolii, iar apoi a venit inspectorul şef Matei, şi ne pregătisem foarte bine. Şefa grupului atât de mult m-a lăudat, nu meritam atâtea laude. Doar nu numai eu eram responsabilă, fiecare şi-a adus contribuţia. Matei a spus atunci ca nu cumva să-mi dea drumul de la conducerea şcolii. Aşa erau vremurile...
Apropo de vremuri, aţi predat şi înainte de Revoluţie, şi în prezent. Ce s-a schimbat între timp?
Dacă stau bine să socotesc, jumătate din cariera mea a fost înainte, jumătate după. Înainte se punea un accent deosebit pe învăţământ. Eram pistonaţi foarte mult: dacă avem elevi la olimpiade, de ce nu avem elevi la olimpiade?Acum se fac tot felul de hârtii în care eu nu cred deloc. Fiecare se gândeşte cum să conceapă acele hârtii ca să arate cât mai bine, dar nu se gândeşte la masa vie care este lăsată aşa, parcă prea...poate greşesc. Am fost şi acum la ore. Am văzut elevi receptivi, dar unii mai relaxaţi ca înainte. Poate de aceea învăţământul este luat acum aşa, prea uşor. Orele începeau la 8:00, dar matematica, fizica şi chimia veneu de la 7:00. Nu ştiu cât eram de obligaţi, dar făceam pregătire de la 7:00 la 8:00 şi de la 14:00 la 16:00, că la un moment dat am avut senzaţia că pic de la catedră din cauza oboselii. Sarcinile de Partid erau mult mai severe, faţă de ce se cere acum. Se punea un mare accent şi pe perfecţionarea cadrelor didactice. O dată la cinci ani erai examinat. Te asculta ca pe un student...
Poate şi eu le ceream prea mult, şi îi ţineam mereu în priză, eram mai autoritară. Acum, eu ce-am văzut...Trebuie să găseşti o modalitate ca elevii să se îndrepte spre tine. Astăzi, parcă nici profesorul nu e mobilizat să pună accent pe disciplina lui. Parcă nu există motivaţie. Dacă ai bani, rezolvi tot. Înainte, în cancelarie, profesorii discutau probleme şcolii, care îi frământau, o temă la dirigenţie, cum era şi cu învăţământul acela politic. Astăzi, m-am dus, dar vă spun sincer că nu mi-a plăcut atmosfera. Poate şi din cauză că la vremea mea eram singura tânără printre cei în vârstă, acum a fost invers. Dar nu am văzut o atmosferă aşa, interesată pentru învăţământ. Fiecare, ori vorbeşte la telefon, ori îşi face un ceai, ori bârfeşte. Nu era o atmosferă prea plăcută. Poate doar aşa am nimerit eu, în rest poate că este. Am un ceas bilogic, ştiu de fiecare dată când trebuie să sune clopoţelul, pun mâna pe catalog şi ies din clasă. Nu ştiu ce se întâmplă în urma mea.
Care este cea mai mare satisfacţie din cariera dumneavoastră?
Nu se pune problema aşa. Am avut noroc să fiu o fire foarte optimistă. La începutul anului şcolar debutam cu aşa un elan, iar la final începeam să trag pe dreapta. Erau satisfacţii normale, lumeşti: dacă elevii intrau în învăţământul superior, nu ca acum, cu dosare, rezultatele la olimpiade. Nu obişnuiam să stau la catedră, decât când eram foarte obosită. La sfârşitul anului şcolar, m-am aşezat la catedră, şi i-am văzut imediat pe elevi cum îşi întind gâturile spre mine. Mi-au spus: "Ne uităm cum vă stă la catedră". Acestea sunt mulţumirile noastre mărunte. Şi astăzi, când te întâlneşti cu foştii elevi, părinţi la rândul lor, care îţi spun: "Datorită d-voastră ştiu oleacă de matematică" reprezintă o împlinire. Lucrurile mari se fac din cele mărunte.
De ce aţi optat pentru matematică? Matematicienii sunt mai rigizi, dumneavoastră nu vă mulaţi pe acest tipar.
Matematica, prin natura ei, te determină să fii mai sever. În primul rând te face să fii mai corect, cu tine şi cu ceilalţi. Aşa am simţit eu. Cred că foarte mult contează mediul din care provii. Dacă acasă ai fost educat să nu minţi, să nu faci rău, să faci lucrurile cu simţ de răspundere, acest fapt te marchează pentru totdeauna. Nu am fost niciodată extraordinară la matematică, eram o elevă conştiincioasă căreia îi era ruşine de profesor să nu înveţe. În clasa a VIII-a am fost 44 de elevi, în clasa a XI-a am ajuns 24, dintre care am promovat 17, iar bacalaureatul l-au luat 4 elevi, care au mers mai departe în învăţământul superior. Copiii care picau la bacalaureat plângeau, iar eu eram uimită, nu puteam să-mi imaginez o asemenea situaţie. Când îi vedeam, fugeam la toaletă şi râdeam. Doamne fereşte, ce stare de şoc am avut, nici nu ştiu cum să-i spun. Cum să râzi de răul lor?
A treia zi, nici nu ştiu cum am ajuns în faţa comisiei. Parcă pluteam, starea negativă a celor care nu promovau examenul s-a transmis şi celorlalţi.La final, profesorul mi-a spus aşa, sictirit: "Ai răspuns de 10, dar îţi pun nota 9, pentru că în teză ai luat 8". Preşedinta comisiei m-a întrebat ce vreau să fac după terminarea liceului. I-am răspuns că mă duc la Institutul de trei ani de la Suceava. Ea mi-a spus, aşa de frumos, că studenţii buni au bursă şi m-a sfătuit să mă duc la Iaşi. Am venit acasă şi i-am spus tatălui meu, care nu a fost de acord iniţial, dar până la urmă a acceptat. Nu a trebuit să citesc nimic în plus şi am intrat la Iaşi cu bursă.
De la Telecomunicaţii Bucureşti... un an la Hudeşti şi apoi 36 de ani la liceul din Darabani
Eu am studiat în cadrul secţiei Maşini de Calcul a Facultăţii de Matematică, iar când am absolvit, am primit repartiţie în funcţie de medie la Telecomunicaţii Bucureşti. Am făcut practică timp de trei săptămâni în capitală, dar am terminat bolnavă, nu m-am putut acomoda cu aglomeraţia de acolo. Ulterior mi s-a oferit Tomis (Constanţa), dar am spus că e prea departe. Ce copil naiv! Hudeşti a fost localitatea cea mai apropiată de Darabani, unde exista post disponibil în învăţământ. D-l Nae Ghiorghiu de la Mileanca a spus:
Las-o bre, că e frumos la Hudeşti. La întâlnirea de 10 ani, colegul meu, Luca Sava, care a preluat postul meu de la Telecomunicaţii Bucureşti, mi-a mărturisit: "Lucica, dacă ai şti ce ai refuzat, te-ai zgâria toată, te-ai tăvăli pe jos de necaz".
Care credeţi că au fost atuurile dumneavoastră la catedră?
Secretara mi-a spus o dată că am pile la director, de aceea am clasele cele mai bune. Replica mea a fost: "Şi eu care credeam că am cei mai buni elevi pentru că muncesc atât de mult". Ideea este că elevul nu trebuie desconsiderat, nu trebuie ironizat. Contează foarte mult puterea exemplului pentru el. Pentru elev, profesorul trebuie să fie situat undeva sus. Mergeam la practica agricolă cu copiii, dar nu stăteam într-o gaşcă cu profesorii. Eram împreună cu elevii, pentru că eu pe ei îi aveam. Încercam să ne apropiem, altfel cum puteam eu să-i cunosc? Acum îmi dau seama că acea practică era chiar bună. În ziua de astăzi nu mai ai timp să cunoşti copilul. Trebuie să te faci înţeles, să-i înţelegi şi pe ei, nu poţi cunoaşte elevul doar în timpul orelor de clasă. Acum, ora de dirigenţie este ca şi cum n-ar fi.
Ce sfaturi le-aţi da astăzi elevilor şi profesorilor mai tineri?
În primul rând vreau să precizez că îi înţeleg pe tinerii din ziua de astăzi. Sunt mult mai inteligenţi ca cei de pe vremea mea. Nu, sunt mult mai bine informaţi! Inteligenţa poporului român se păstrează, doar că ea trebuie valorificată. Din cauza noianului mare de informaţie se ajunge la saturaţie. Ca şi memoria unui calculator, unde să mai bagi dacă nu ai unde? Elevii fac astăzi fel de fel de portofolii, le scot de pe internet, dar ei habar nu au ce scrie în acele portofolii. Şi instabilitatea zilei de mâine le dă o stare de disconfort tinerilor. Dacă nu am dori mai mult decât putem, am fi în armonie cu cei din jur. Tot vrem mai mult, şi nu este atât de bine. Eu nu prea mă uit la TV, dar am văzut, la un moment dat, cu cât dispreţ vorbea conducătorul ţării de tagma cadrelor didactice, şi mi-a produs un rău mie, care nu mai lucrez în învăţământ, dar tânărul profesor, oare cum să-şi facă el datoria? De aceea se spune că tonul face muzica. M-am întâlnit cu un coleg atunci când s-au impus acele reduceri salariale, şi mi-a spus că meditează cum să-şi facă ora cu 25% de program redus. Dacă s-ar fi explicat mai frumos necesitatea acelor măsuri de austeritate, ar fi fost mai bine. Vrând, nevrând, cei mai în vârstă devin mai conservatori, şi poate o frână în calea dezvoltării. Dacă tot şi-au ales această meserie, cadrele didactice trebuie s-o facă cu demnitate!
Material complet si Foto, pe darabaneni.ro