-D-le Imbir, am înțeles că ați plecat în Statele Unite la mijlocul anilor `80. Pentru a înțelege mai bine acest moment din viața d-voastră vă rog să ne povestiți câteva lucruri de dinainte de această dată. Vă invit să rememorați câteva amintiri din timpul copilăriei și a școlii, să povestiți despre colegi și profesori, despre viața simplă din satul Bajura în timpul comunismului, despre activitățile comunității religioase din care faceți parte.
-Îmi aduc aminte că, fiind copil în Bajura, de multe ori, seara, când era liniște, stăteam în spatele casei părinților și ascultam muzica ce se auzea de peste Prut. Era aceeași muzică pe care o auzeam în satul nostru la nunți sau alte petreceri. Știam de asemenea, că mama mea, ca și copil, mergea în acele locuri cu părinții ei. Nu înțelegeam de ce unii dintre vecinii noștri care aveau frați acolo nu erau lăsați să-și viziteze familiile. Ceva nu era în regulă. Eram un copil care în continuu dorea să acumuleze noi informații și de multe ori profesorii, chiar dacă aveau răspunsuri pentru mine, nu puteau să le împărtășească de frică de a nu deranja sistemul comunist, la conducere la acea dată. Eram foarte bun la învățătură (al treilea din clasă) chiar dacă pierdeam o zi de școală (sâmbăta) pe săptămână. Când eram la liceu în Darabani (unde am terminat doar clasa a noua) nu am avut nici o problemă când unii dintre profesori au lăsat întreaga clasă să mă întrebe orice fel de întrebări despre religia mea, de ce nu sunt ca ei etc. De fapt s-a întâmplat numai o dată, pentru că eram foarte deschis și le spuneam că nu vreau să fiu membru al Partidului Comunist pentru că ei nu cred în Dumnezeu, și desigur profesorii nu vroiau să aibă necazuri din cauza mea.
-În ce măsură resimțeați constrângerile comunismului? Cum ați înţeles că, ceea ce părea normalitatea cotidiană era de fapt anormal în comparație cu ce se întâmpla în țările vestice?
-Nu știu de ce, dar m-am născut cu un tip de personalitate care căuta răspunsuri şi dovezi la orice. Din cauza asta am început să am probleme cu un sistem închis și totalitar când am început să lucrez în București. Muncind ca zugrav la ICSIM (Întreprinderea de construcții speciale, industriale și montaj București) mi-am dat seama imediat că acel serviciu era viitorul meu în România. Indiferent unde eram, la biserică sau la lucru, trebuia să iau lucrurile așa cum erau. Dacă întrebam ceva, trebuia să fiu atent pe cine întreb. În biserică, sau le era frică să răspundă, sau se spunea că este persoana securității. La serviciu, la fel. Mi-am dat seama, de asemenea, că într-o bună zi o să intru la necaz cu acest sistem, pentru că nu eram tipul care să-mi țin gura închisă. Lucrând după cutremurul din 1977 la un minister din București (era reconstruit după cutremur) mă minunam ce "bunătățuri" erau la magazinul ministerului de la subsolul clădirii, pe când în rest, magazinele erau goale. Rarități precum portocale, banane, măsline sau brânză erau din abundență la minister, în schimb pe stradă oamenii stăteau ore în șir la coadă pentru o jumatate de litru de ulei care semăna la culoare mai mult cu uleiul auto decât cu un ulei comestibil.
"Elev" la "şcoala de învăţat cum să pleci din România"
-Cum eraţi la curent cu ce se întâmpla în occident în acei ani, ascultați posturi de radio interzise, aveați canale de comunicare cu persoane din țările vestice? Cum s-a înfiripat gândul că trebuie în mod obligatori să evadați din lagărul socialist?
-Trebuie să fiu sincer și să vă spun că gândul de a pleca din România nu a fost inițial ideea mea. Nici nu știam că se poate pleca din România. În București am cunoscut o familie-Iancu, care avea trei copiii, Otinel, Liviu si Gabi, cu care am devenit buni prieteni. Am ajuns să ne înțelegem atât de bine încât ei s-au simțit în siguranță să-mi împărtășească planurile lor de viitor și mie. Planul lor erau să plece definitiv din România. Vă dați seama că întrebările au început să apară, şi în acelaşi timp veneau și răspunsurile. De la ei am auzit de Europa Liberă și Vocea Americii, pe care am început să le ascult zilnic. Am fost profund impresionat și în același timp plăcut surprins să constat că dintr-o dată mi se părea cum întrebările mele fără răspuns de ani de zile, aveau mai mult sens și erau întrebări, de fapt, normale. Din acel moment, automat am devenit parte a unui cerc de prieteni neștiut de mulți; cei care împărtășeam aceleași simțăminte și aceeași speranță și anume gândul "libertății". Ne împărtășeam știri, idei, ce să faci și ce să nu faci. Eram la "școala de învățat cum să pleci din România". Eram foarte bucuros pentru că pentru prima dată am văzut că am o șansă la o altă viață unde pot să gândesc liber, pot să mă ridic și să cad când vreau, pot să cred ceva fără să fiu judecat sau marginalizat. Mi-am dat seama că mi-am găsit, în sfârșit, rostul în viață. Nimic nu mă mai putea întoarce înapoi din acel drum pe care numai ce pornisem.
7 ani de coşmar: bătăi de câte 8 ore din partea securiştilor "Avem multe accidente de mașini care nu sunt rezolvate"
-Povestiți-ne, vă rugăm, firul evenimentelor...Cum ați plănuit plecarea, care au fost mijloacele, cum ați menținut secretul, și care a fost drumul spre lumea liberă la acel moment? Părinții, rudele au avut de suferit de pe urma gestului d-voastră?
-Otinel, prietenul meu, a venit la mine într-o zi la muncă și mi-a zis să merg cu el. Era în 1979. Nu știam unde, dar mi-a spus că o să-mi placă. În 20 de minute eram la Ambasada Statelor Unite. Am intrat înăuntru cu Otinel și le-am spus că vrem sa emigrăm în Statele Unite. Am completat niște formulare și ni s-a spus să așteptăm răspunsul prin poștă. În două săptămâni am primit o carte poștală de la ambasadă prin care îmi comunicau să vin la ei. Când am mers din nou mi s-a spus că cererea mea a fost aprobată și să aducem pașapoartele pentru a primi viza. Problema era că nimeni nu avea pașapoarte în România pe vremea aceea, așa că a trebuit să facem cerere la Serviciul de pașapoarte. Fiind din Botoșani m-am dus la serviciul de pașapoarte din Botoșani. De aici a început un coșmar care a durat 7 ani. Aș putea să scriu o carte despre ce s-a întâmplat în acei șapte ani, dar o să fac un sumar. Am venit la Botoşani unde am cerut un pașaport de plecare definitivă. Imediat geamul s-a închis, apoi un ofițer a venit și mi-a cerut să intru înăuntru. Am fost interogat aproape 30 de minute, despre motivele pentru care vreau să plec. La sfârșit, mi s-a transmis că nu au formulare în acea zi, așa că să revin mai târziu. Am venit a doua săptămână, apoi a treia și, în sfârșit, după câteva săptămâni, mi-au dat formularele mici (un gen de formular care trebuia completat în acea vreme pentru obținerea pașaportului).
Mai târziu am cerut să mi se transfere dosarul la București unde lucram. Surprinzător am ajuns la Sectorul 4, unde locuiam, așa că nu mai trebuia să fac naveta la Botoșani. În acel an am vizitat o expoziție internațională în București unde eu și prietenul meu, prin intermediul unor străini, am transmis o scrisoare la Europa Liberă. Cel puțin, noi am crezut că sunt străini. Interesant e că scrisoarea a ajuns la Securitate. La câteva zile, pe când eram la serviciu, mi s-a spus ca sunt chemat la biroul central al companiei. Am știut imediat că ceva nu este în regulă. Nu mai fusesem chemat niciodată la biroul central. Când am ajuns acolo, doi civili mă așteptau și m-au luat la sediul Securității de pe bulevardul Primăverii. Acolo am primit 8 ore de bătaie de la cei doi civili care îmi cereau să scriu în declarație că am luat legătura ilegal cu inamicii țării. Când refuzam să scriu ei mă băteau. Principala metodă de bătaie era smulsul părului din cap, tragerea de urechi etc. După mai mult timp mi-am data seama că ei încercau să nu lase urme. Dupa 8 ore mi-au dat drumul. De asemenea, mi-au spus să fiu atent la mașini să nu fiu implicat într-un accident. "Avem multe accidente de mașini care nu sunt rezolvate", mi-au zis.
A doua zi m-am dus direct la Ambasada Americană și am raportat tot ce am pățit. Când am ieșit de la Ambasadă, o dubă s-a oprit lângă mine, am fost împins înăuntru și înapoi cu mine la Securitate pentru o nouă partidă de 8 ore de bătaie. Asta s-a întâmplat pentru aproape trei luni de intimidare până i-am spus tatălui meu. El s-a enervat foarte tare și mi-a cerut să-l duc la Securitate și a cerut să vorbească cu locotenentul care m-a interogat. Tatăl meu i-a spus locotenentului că dacă nu încetează cu intimidarea el și cu mulți alții o să vină să depună actele de plecare în grup ca protest. Locotenentul i-a promis că v-a înceta şi i-a mai spus că eu sunt bun de armată. Peste două săptămâni (nu aveam nici 19 ani) am primit ordin de recrutare. Am fost luat la muncă la Combinatul Siderurgic din Galați. Era o unitate militară sub acoperire. În realitate, era un lagăr de muncă. Erau acolo numai pușcăriași, persoane cu rude în străinătate sau cei care aveau depuse acte de plecare. În fiecare zi, după muncă, eram chemat la maiorul de securitate și interogat. Am avut și colegi de armată care au venit în secret și mi-au spus că au fost racolați de securitate să mă țină sub observație.
După armată m-am căsătorit și am avut două fetițe. Le-am adăugat pe dosarul meu. Intimidarea a încetat total după armată. În doi ani ni s-au dat pașapoartele și pe 12 Decembrie 1987 am părăsit România cu trenul spre Italia cu soția și două fete. Aveam 4 geamantane și 100 $. Era tot ce luam din România.
Work & school made in America
-Cum ați găsit lumea occidentală, care a fost prima impresie după ce ați trecut de Cortina de Fier, cum ați fost primit acolo și cât de greu v-ați integrat? De la început, America a fost stația terminus pentru d-voastră?
-Spre deosebire de imigrația de după 1990, eu am plecat cu gândul că nu mai este loc de întoarcere. Consideram că țara mea mi-a întors spatele și că sunt persoana non-grata în propria mea țară. După un timp mi-am dat seama că de fapt nu era țara cea care mi-a întors spatele. Era, de fapt, sistemul comunist și cei care l-au îmbrățișat. America a fost singura țară care m-a atras. Mult a contat religia mea care m-a învățat că America a fost și este apărătoarea libertății religioase pentru toți. Am venit cu singurul gând: să îmbrățișez cultura americană, să mă integrez social în viața americană și să îmi fac un viitor. Am ajuns în Loma Linda (California) pentru că prietenii mei, familia Iancu, care deja părăsiseră România în timp ce eu eram în armată, erau stabiliți în Loma Linda de 4 ani.
Loma Linda a fost crucială în dezvoltarea mea în Statele Unite. Spitalul din Loma Linda (foto: universitiesnews.com) m-a introdus în business world. Printr-o experiență frumoasă am fost introdus la "hospital administration world" care mi-a plăcut foarte mult. În timp ce munceam ca manager la "Revenue Cycle" Department la spitalul din Loma Linda am început să merg la școală. Munceam 40 de ore pe săptămână și mergeam la școală seara de la 18:00 până la 20:00, de luni până joi, și de la 7:00 până la 8:00 de luni până vineri. De multe ori mergeam și în weekend. În 2003 am absolvit studiile universitare la Business Administration minor Management of Information Systems de la California State University, San Bernardino. În 2007 am absolvit un master la Business Administration minor Hospital Administration (MBA) de la School of Public Health, Loma Linda University in Loma Linda, CA. În 2010 m-am inscris la doctorat (Doctor in Public Health) la Loma Linda, dar la jumătatea programului a trebuit să-l întrerup temporar pentru că la noul meu serviciu călătoresc de luni până joi oriunde în Statele Unite ca şi senior consultant.
Acasă, după 7 ani: "aceiaşi comunişti care îşi schimbaseră pielea, dar nu şi năravurile"
-După cât timp v-ați văzut familia prima dată, cum ați găsit locurile natale atunci când ați revenit în Darabani prima dată după 1989?
-În 1994, când am revenit pentru prima dată în România am fost impresionat de entuziasmul pe care țara îl avea cu noua libertate dobândită. În același timp eram foarte dezamăgit cum românii erau păcăliți de aceiași comuniști care acum își schimbaseră pielea, dar nu şi năravurile. Apoi, a început segregarea împotriva celor plecați din țară (o alta metodă comunistă aplicată într-o formă nouă). Noi nu mai eram cei care plecaseră din țară din cauza greutăților. Mai degrabă eram cei care ne implicam în viața României să facem rău. Din cauza aceasta am încetat să mă mai interesez de situația țării mele până când domnul Băsescu a devenit președinte și, în opinia mea, era primul care încerca să întoarcă România spre drumul bun. Este dezamăgitor că, și acum, după 25 de ani, la 45% dintre moldoveni le pare rău după sistemul comunist.
Vezi material complet si foto pe Darabaneni.ro
