Ioan Lungu s-a născut pe 12 mai 1925, în satul Balinți, comuna Havârna, județul Botoșani, într-o familie de agricultori. Tatăl său, Dumitru, a luptat în Primul Război Mondial, iar mama, Frăsina, a fost o femeie dedicată familiei. Crescând într-un mediu rural, Ioan a învățat de mic despre muncă și sacrificiu, valori care aveau să-l însoțească pe parcursul întregii sale vieți.
De când se știe, a dus o viață de militar. Nu împlinise 20 de ani când, în anul 1943, împreună cu alți tineri din comuna Havârna, a fost chemat să participe la pregătiri militare. În fiecare duminică, pe imașul comunei, se antrenau sub îndrumarea locotenentului Zaharia Ștefan. Ioan făcea parte din contingentul 47, format din 20 de tineri de 18 ani, care se pregăteau pentru ceea ce avea să vină.
În aprilie 1944, sunetul goarnei a anunțat începutul unei noi etape în viețile lor. Cu rucsacurile pregătite, tinerii s-au prezentat la Subcentrul Havârna, gata să răspundă apelului țării.
Drumul lor a început pe jos, îndreptându-se spre Dorohoi, apoi spre Suceava. În fiecare zi, parcurgeau câte 20 de kilometri, înfruntând frigul și oboseala.
La Mărășești, au fost urcați în vagoane care transportaseră anterior vite, iar călătoria a fost marcată de neplăceri, inclusiv infestarea cu păduchi. Cu toate acestea, camaraderia dintre ei a fost un sprijin important în acele momente dificile.
După câteva zile de călătorie, au ajuns la București și apoi la Alexandria, unde au fost repartizați în casele localnicilor. Aici, au fost deparazitați și pregătiți pentru misiunile ce urmau.
În luna mai 1944, au primit ordin să se deplaseze la Salcia, unde au amenajat amplasamente pentru tancuri și soldați. Lucrând zi și noapte, tinerii au învățat rapid despre responsabilitatea și gravitatea situației în care se aflau.
”Rolul nostru, al premilitarilor, era de a amenaja amplasamente. Săpam tranșee de diferite dimensiuni pentru tancuri, mașini, armament și soldați. Pentru a nu fi observați de inamic, lucram doar la lumina zilei, de dimineață până seara, dar și în unele nopți în care lumina luna. Mulți dintre noi ne-am fi dorit să fim în mijlocul luptelor, însă ni s-a explicat ferm că noi suntem premilitari, că am fost instruiți, că misiunea noastră este de a amenaja amplasamente, atât de necesare în război și că ordinul primit trebuie executat. Pe tot parcursul perioadei am continuat aceste activități”, povestește veteranul Ioan Lungu.
Pe 22 august 1944, când frontul s-a rupt, Ioan și camarazii săi au primit ordin de retragere. Drumul de întoarcere a fost plin de durere, văzând morții lăsați în urmă și gândindu-se la familiile lor. În timpul fugii, au fost nevoiți să se ascundă de soldații inamici, iar frica de a fi capturați de ruși îi urmărea constant.
”Era 9 seara. S-a dat ordin de retragere, iar noi ne-am conformat. Drumul de întoarcere acasă a fost dificil, am mers mult pe jos, am văzut mulți morți, ceea ce a fost foarte dureros pentru noi. Ne-am gândit la familiile lor, care sperau să-i vadă întorși acasă, dar acest lucru nu mai era posibil. În fuga lor, nemții aruncaseră în aer un depozit de alimente, care aproviziona liniile lor. În spatele gării erau niște șanțuri săpate de nemți și ne-am ascuns acolo. Am văzut soldați nemți, doar în cămașă și pantaloni, alergând prin lanurile de porumb. Erau și soldați nemți împușcați. Rușii se apropiau și strigau: Berlinul este departe?”, își amintește veteranul de război.
Însă, în ciuda tuturor greutăților, Ioan a reușit să ajungă acasă, în satul natal, Balinți.
Reîntoarcerea acasă a fost un moment emoționant. Părinții, care își pierduseră speranța de a-l mai vedea, au plâns de bucurie când l-au revăzut.
”Pentru că reîntoarcerea acasă a durat atât de mult timp, iar unii dintre cei plecați la război ajunseseră înaintea mea, părinții mei își pierduseră speranța de a mă revedea, așa că sosirea mea acasă, noaptea, când ei nu se mai așteptau, i-a făcut să plângă de bucurie mult timp”.
Nu a stat mult timp acasă, pentru că a fost luat în armată. Au urmat trei ani la jandarmi, după care a plecat la Școala de Subofițeri. A activat în Ministerul de Interne până în anul 1977, când s-a pensionat, în prezent fiind maior în retragere. Se bucură de familie, de cele două fete, deși gândul îl poartă din ce în ce mai des către draga lui soție, care l0a părăsit în urmă cu aproape 10 ani.
”Cunoaștem patriotismul de care ați dat dovadă pe câmpurile de luptă, sacrificându-vă tinerețea și sănătatea pentru apărarea sfintei noastre patrii – România. V-ați respectat întocmai jurământul militar depus în fața drapelului de luptă și a comandanților, contribuind din plin la victoriile armatei noastre pe câmpurile de bătaie”, sunt cuvintele transmise de Filiala Botoșani a Asociației Naționale a Veteranilor de Război.
La 100 de ani, Ioan Lungu își amintește cu emoție de anii din război. Cu toate că a trăit momente de groază și durere, se bucură de recunoașterea veteranilor de război și de gesturile de apreciere care continuă să vină.
Povestea veteranului de război Ioan Lungu este un testament al curajului și al sacrificiului, o amintire vie a unei epoci tumultoase și a puterii umane de a supraviețui și a se adapta.
LA MULȚI ANI! Recunoștință pentru anii pe care i-ați închinat țării și pământului în care v-ați născut. Sănătate și liniște, alături de familie!
