În anii 1943-1944 a fost militar şi a luptat în armata română condusă de Mareşalul Ion Antonescu pentru eliberarea Basarabiei. La 2 martie 1944 a fost rănit şi luat prizonier de Armata Roşie, muncind în zona Ural-Siberia. Printre cei 100 de prizonieri se aflau şi 12 vorniceneni care au fost închişi în vagoane de vite, sigilate, fără a avea posibilitatea de a ieşi în aer liber. De abia la Odessa câte doi prizonieri, supravegheaţi îndeaproape, erau scoşi şi duşi să bea apă mai proaspătă.
Chinuiţi de foame, sete şi păduchi (pe care-i dădeau jos de pe picioare cu mâna) au ajuns în zona sudică a Uralilor (Celeabinsk) şi puşi "la muncă", adică la fabricarea armamentului pentru front. Hrana pe care o primeau era în funcţie de numărul de ore lucrate, iar acestea depindeau de construcţia fizică a prizonierului, cei graşi lucrau 8 ore pe zi şi primeau 800 de grame de pâine, cei potrivit de sănătoşi lucrau 6 ore pe zi şi primeau 600 grame de pâine, a treia categorie slăbuţi şi bolnavi 4 ore pe zi şi a patra categorie erau bolnavi grav fiind duşi la spital. Pe lângă pâine, mai mâncau varză, crupe fierte, fiertură de buruieni şi foarte rar câte o mică bucăţică de carne. Li se dădea voie să scrie câte o carte poştală pe lună, care să conţină maxim 25 de cuvinte şi care trebuia să se întoarcă la expeditor.
Întrebat fiind cum se comportau ofiţerii ruşi cu prizonierii, a precizat că bine şi că, mai degrabă, ofiţerii români – "caraleii" - ne băteau cu cablul "ca pe oi". Îi pare rău că printr-o întâmplare nefericită i s-au luat şi ars actele (fotografii, declaraţii), pe care le păstra într-o valijoară de tip cazon, ca un mic diplomat, care i-a rămas ca amintire din Siberia. Odată cu succesele Armatei Roşii pe frontul de Est acesta, a fost împins pe linia Iaşi-Chişinău, destul de repede. Luptele de la Moghilev sunt momentele înfrângerii Armatei Române, alături de cea germană şi care au pus-o în situaţia de a se retrage spre Roman. Aici au fost dezarmaţi de ruşi, strânşi şi păziţi în grădina publică, îngrămădiţi şi lăsaţi sub cerul liber, ploi şi noroaie. Îşi aduce aminte că erau cu el şi fostul dascăl Bâgu şi Sandu lui Roman. Aici au fost puşi să lucreze la calea ferată. De aici au fost duşi la Iaşi, în zona Universităţii, 30 de zile, sub cerul liber, fiind nevoiţi să roadă coaja copacilor de foame. A încercat să fugă pe Valea Moldovei cu nişte basarabeni, dar aceştia s-au răzgândit. Intenţiona cu unul din prietenii săi să treacă dintr-un sat în altul, să ceară de mâncare sau să ia poame din copaci şi porumb fiert, dar şi acum renunţă. Rănit pe frontul de la Iaşi-Chişinău, aproape de locurile natale la Dângeni, s-a îmbolnăvit şi a avut noroc pentru faptul că s-a întremat la Mănăstirea Agapia.
Aşa cum preciza domnul profesor Sârbu Aurel, după o discuţie avută cu moşul Jan, pe frontul rus l-a cunoscut pe Silviu Brucan, care semna "articole foarte interesante despre transformările revoluţionare din ţară".
Patria lui – "Vornicenii" - a purtat-o în inimă şi în suflet şi l-a ajutat să treacă mai uşor greutăţile zilnice de pe front şi din zonele unde a lucrat ca prizonier 4 ani şi 3 luni, în ţara lui (Roman) şi în alte locuri.
De-abia în ziua de 7 decembrie 1948 s-a întors în Vorniceni. De atunci trăieşte liniştit, singur, după "trecerea din viaţă" a mătuşii Victoria şi plecarea în toate colţurile ţării a copiilor. Deşi aceştia l-ar lua la ei să-şi ducă restul vieţii, moşul Jan crede că poate trăi liniştit şi aici, sfătuind pe toţi, povestind la toţi "grozăviile" războiului. Acum la cei 88 de ani ai săi, moşul Jan Bădărău este "o legendă în viaţă" şi ar fi păcat să nu-l cunoaşteţi cât mai este în viaţă.
(Articol semnat de Gheorghe GHERMAN, in vorniceneanul.ro)
