Moşul Sandu Simion a văzut lumina zilei la 22 iulie 1921 în Comuna Cordăreni, vecina Vornicenilor. Provine dintr-o familie numeroasă, pentru că a avut încă 7 fraţi şi surori, din care 6 au luptat în război, în Rusia, căzând la datorie, sau au fost luaţi prizonieri (2 dintre ei, timp de 2 ani).

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mama a lăsat cu limbă de moarte tatălui să însoare pe cel mai mic, Sandu, în Vorniceni (de unde era ea originară), pentru că avea 3 fălci de pământ. Şi aşa "a descoperit-o", bineînţeles şi cu ajutorul unor binevoitori, pe tanti Vighenia, în 1945, când s-au căsătorit. Iată un exemplu de familie longevivă – 65 de ani – care "rezistă" şi azi, la adânci bătrâneţi – 89 ani.

După o pregătire premilitară, în sat şi la Dorohoi, în 1941 a fost înrolat ca militar la Regimentul 7 Vânători, la Cernăuţi. De aici, aceşti militari "în devenire" au fost trimişi pe linia a III-a a frontului, pe care românii luptau, alături de Germania, împotriva U.R.S.S., la Lipcani. De aici a ajuns la Karaganda, în Siberia.

Viaţa, pe front, era foarte grea: lipsa hranei, îmbrăcămintea (ţinuta) veche şi degradată, dezinformările şi frica zilei de mâine erau la ordinea zilei. Ajungând la Cordăreni, un colonel, care împreună cu primarul a vizitat casa părintească a lui moş Alexandru, a cerut tatălui său, pentru că avea pe front 7 băieţi, 100 kg grâu, 50 kg brânză, un porc. Nu peste mult timp, 2 dintre fraţii lui au fost împuşcaţi pe malul Nistrului. Ţara era în lipsuri. O întâmplare fericită i-a dat posibilitatea, lui moş Sandu să vadă o căruţă plină cu soldaţi şi pâine. Nimeni nu avea voie să vorbească, pe front. Dar întâmplarea a făcut ca el să salute grupul acela şi comandantului i s-a părut că vorbeşte româneşte (moldoveneşte). L-a întrebat dacă-i adevărat ceea ce crede el şi deodată află că e din Cordăreni. Ca să se convingă, a întrebat cum se numesc părinţii şi supă ce i-a "înşirat" s-a convins. Cine era acest comandant. Era vecinul casei lor, din Cordăreni, iar în căruţă era şi unul din fraţii pe care nu-l văzuse de 10 ani.

De la plecare, pe front, moşul Sandu a stat 5 ani, întorcându-se în mai 1945. Satul arăta foarte sărac, mai ales în bărbaţi răpuşi de gloanţe, dar şi de tineri, pământul era în paragină. A venit apoi foametea din 1946-1947 care a obligat pe mulţi să părăsească gospodăriile, mergând în Oltenia pentru a procura porumb, pentru iarnă. Tatăl său a vândut o vacă şi-a mers într-acolo să cumpere porumb.

Odată întors, în sat, s-a ocupat cu agricultura, iar din 1952 şi până în 1962 a lucrat ca şi casier la Cooperativa de Consum. Între timp, au venit pe lume şi trei urmaşi, doi băieţi şi o fată. Cel mare, Costică, a lucrat ca mecanic de locomotivă, la Fabrica de zahăr Bucecea, acum fiind pensionar, cel mai mic, Ion, a muncit la Întreprinderea "Melana" Botoşani, azi e şomer, prin desfiinţarea acesteia, iar Maricica, mijlocia, este asitentă medicală la Spitalul din Dorohoi, la interne.

Întrebat cum crede că sunt ocrotiţi bătrânii, acum, a răspuns că "o dau greu" pentru că nu pot lucra pământul, tinerii satului fie pleacă în străinătate, fie nu vor să ia pământul în arendă sau "în parte", preferând ca toamna să fure recolta. Crede că ar fi bine ca ţăranii să se asocieze, în ferme, şi să lucreze şi pământul celor bătrâni. Din când în când intră în grădiniţa casei şi îngrijeşte frumoşii trandafiri, din faţa casei, ori iese la sfat cu vecinii, împreună cu tanti Vighenia. Iată că deşi a fost adoptat de sat, moşul Sandu Simion este unul din bătrânii sfătoşi, vrednici şi cu care nu trebuie să-ţi pară rău dacă începi vorba.

Este atât de sfătos şi înţelept încât ţi-e mai mare dragul să stai în preajma lui. Este omul ce iubeşte trandafirii, dar şi pe cei care muncesc cinstit.


Sursa: vorniceneanul.ro