Poet, prozator, publicist şi traducător, Demostene Botez s-a născut în 1893, în judeţul Botoşani. Şi-a făcut studiile liceale şi pe cele universitare în Iaşi - din 1915 este licenţiat al Facultăţii de Drept.
A participat ca ofiţer la Primul Război Mondial (1916-1917), iar după demobilizare a reuşit să se impună ca avocat, realizând o carieră remarcabilă, încheiată ca vicepreşedinte al Uniunii Avocaţilor din România (1948), conform „Dicţionarului general al literaturii române" (Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004). Activ şi în plan politic, în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, a fost chemat la Bucureşti pentru a prelua conducerea oficiosului acestui partid, ziarul „Dreptatea" (1934), arată sursa citată. După al doilea război, a deţinut funcţii importante în domeniul culturii, printre altele fiind preşedinte al Uniunii Scriitorilor între 1964-1965. A devenit deputat, academician etc.
În paralel, s-a dedicat şi activităţii literare, scrie AGERPRES.
A început să scrie încă din anii liceului, când a scos revista umoristică „Ignoranţa", potrivit paginii de facebook a Academiei Române Filiala Cluj-Napoca. Ca poet, a debutat în 1911 în revista ieşeană "Arhiva", iar ca jurnalist, în 1913, tot la Iaşi, la "Opinia". A colaborat la "Adevărul literar", "Arena", "Convorbiri literare", "Cronica", "Cugetul românesc", "Cuvântul liber", "Flacăra", "Gazeta literară", "Gândirea", "Letopiseţi", "Rampa", "România", "Tânărul scriitor", "Timpul", "Vremea", dar mai cu seamă la "Viaţa românească". Pentru o scurtă vreme, a editat revista "Însemnări literare" (1919), notează "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995). A mai semnat şi sub pseudonimul D. Razu.
După întoarcerea de pe front a publicat placheta de versuri "Munţii" (1918), care i-a adus Premiul literar "Adamache" al Academiei Române, urmată de "Floarea pământului" - 1920, "Povestea omului" - 1923, "Zilele vieţii" - 1927, "Cuvinte de dincolo" - 1934, "Floarea soarelui" - 1953, "Versuri alese" - 1955, "Prin ani" - 1958, "Oameni în lumină" - 1958, "Carnet" - 1961, "Oglinzi" - 1963, "În faţa timpului" - 1967, "Aproape de pământ" - 1968. Ca prozator, a scris nuvele ("Noaptea luminată" - 1962), romane ("Ghiocul" - 1934, "Înălţarea la cer" - 1938, "Obsesia" - 1946, "Oameni de lut" - 1947, "Document" - 1964), literatură de călătorie ("În căutarea mea" - 1933, "Curcubeu peste Dunăre" - 1956), memorialistică ("Lumea cea mică" - 1944, "Memorii" - 1970-1973). Literatura pentru copii reprezintă un capitol extins al activităţii sale: "Picu şi Gheorghiţă" - 1956, "Lanterna magică" - 1956, "Bucuria tinereţii" - 1957; "Şantier" - 1964, "Povestea greierului" - 1964, "Povestea Mărgicăi" - 1970.
A fost un ziarist fecund, articolele scrise de-a lungul anilor fiind reunite în volumele: "Comedia umană" (1940), "Scriitor, carte, cititor" (1961), "Chipuri şi măşti" (1965), "Fapte diverse" (1969).
A tradus mult, semnând, uneori în colaborare, tălmăciri după opere de Aristofan, Bertolt Brecht, Gustave Flaubert, Madame de la Fayette, Moliere, Maxim Gorki, Puşkin, Jules Renard, dar şi din poezia clasică chineză.
Membru corespondent al Academiei Române (21 martie 1963), a fost distins cu Ordinul Muncii clasa I (1963), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1968).
A murit la 18 martie 1973, la Iaşi.