Scriitorul Mircea Radu Iacoban aduce în atenție, din nou, boala lui Eminescu. "După editarea volumului colectiv coordonat de acad. Eugen Simion, discuţiile nu par a mai avea rost, câtă vreme reputaţi specialişti şi-n psihiatrie, şi-n domeniile conexe au demonstrat (de fapt, redemonstrat, întrucât diagnosticul acum acceptat a fost avansat încă din 1972 de către medicul ieşean Ion Nica – dacă nu luăm în seamă şi faptul că Maiorescu, în însemnările sale, a numit corect maladia, utilizând terminologia de atunci, încă din veacul XIX!) ceea ce până la urmă ţinea de domeniul evidenţei: n-a fost vorba de lues, ci de o tulburare afectivă bipolară, relativ des întâlnită şi la "case mai mari", scrie Mircea Radu Iacoban într-un editorial din Monitorul de Suceava. Eugen Simion se întreabă ce pot schimba astfel de precizări, venite la peste 100 de ani de la moartea poetului, în destinul unui mare creator? Şi - ne spune Mircea Radu iacoban, Eugen Simion răspunde: "... nu schimbă nimic esenţial în ceea ce priveşte opera. Decizia acestor specialişti este totuşi importantă pentru că ea poate pune capăt speculaţiilor, ipotezelor absurde făcute de cei care vor să pună sfârşitul marelui poet într-o naraţiune poliţistă. Eu cred că Eminescu are şi va avea în continuare destinul pe care l-a avut şi pe care îl vor crea, citindu-i opera generaţiile succesive de cititori. El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră-n cap, şi nici răpus de lues".

CITEȘTE ȘI: "Ieșenii îi laudă pe botoșăneni, dar speră la o victorie în derby-ul Moldovei: ..."

Iată însă că editorialistul îl aduce în prim-plan pe medicul Bogdan C.S. Pîrvu, psihiatru la Spitalul Mavromati din Botoşani, despre care scrie că "îşi are rostul şi importanţa sa". Astfel, scrie Mircea Radu Iacoban, ultimele studii ale medicului botoșănean îşi propun "nu numai să înlăture diagnosticul considerat infamant – ceea ce-i dovedit de acum cu prisosinţă – ci să investigheze similarităţi cu alte cazuri, când preţuite minţi europene au avut parte de aceeaşi întunecare pricinuită de tarele care au marcat şi destinul familiei Eminovicilor, precum şi de tensiunea unei uriaşe suprasolicitări psihice, ades însoţitoare a performanţei de excepţie în sfera creativităţii". (editorialul complet aici)

 

Bogdan C.S Pîrvu, născut pe 10 august 1984, este medic specialist psihiatru la Secţia de Psihiatrie a Spitalului Judeţean de Urgenţă "Mavromati" Botoşani. A studiat la Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi, a parcurs rezidenţiatul la Spitalul de Psihiatrie Socola Iaşi, în prezent fiind doctorand al Universităţii de Medicină şi Farmacie "Iuliu Haţieganu" Cluj-Napoca, cu o temă despre "Psihopatologie şi creativitate", sub conducerea medicului Doina Cosman, şefa departamentului de Psihologie Clinică a Universităţii de Medicină şi Farmacie Cluj-Napoca, totodată şefa Clinicii Psihiatrice la Spitalul de Urgenţă Cluj.

Nu trebuie să surprindă faptul că psihopatologia este asociată cu creativitatea. Conform cercetărilor din teza de doctorat a medicului Spitalului Mavromati, "poeţii şi prozatorii au o mult mai mare probabilitate de risc psihopatologic, în comparaţie cu populaţia generală şi cu alte profesii creatoare - aceasta, pentru că ei se bazează pe "viziunea personală", iar ea solicită o trăire subiectivă, câtă vreme savantul are nevoie de stabilitate". Cu atât mai mult cu cât, susţine Bogdan Pîrvu, "artele tolerează cu mai mare uşurinţă excentricităţile sau comportamentele iraţionale şi, de fapt, unicitatea e "marca înregistrată" a artistului".
   
Socrate şi Platon aminteau despre "nebunia divină" (enthusiasmos). Aristotel îi numea "melancolici" pe bărbaţii extraordinari din filosofie, politică, poezie şi arte. Mai aproape de zilele noastre, personalităţi complexe precum Hölderlin, Nietzsche, Dali, Kafka oferă teren excepţional pentru cele două noţiuni, "nebunie" şi creativitate.

"Teza implicită a ipotezei noastre o oferă  filosofii idealişti germani, cu precădere Schopenhauer, care susţinea că durerea (boala) ar fi benefică pentru creaţie, logica fiind următoarea: "Fericirea are drept  corespondent, în planul acţiunii, stasisul; ce  interes ar avea omul să iasă din fericire şi să rişte a se deplasa într‑un alt plan, incert  afectiv?". Nefericirea (durerea), pe de altă parte, este esenţialmente dinamică; omul, decât doar dacă nu este masochist, aspiră să iasă din nefericire pentru ca, eventual, să intre într‑un destin mai bun", explică medicii Doina Cosman şi Bogdan C.S. Pîrvu, în studiul "Creativitate şi psihopatologie. Noaptea poeţilor" (cf. Caiete critice, nr. 4 din 2012).

 Despre psihopatologie şi creativitate, despre geniu şi nebunie, dar mai ales despre condiţia creatorului am vorbit în urmă cu ceva timp cu medicul specialist psihiatru Bogdan C.S.Pîrvu. În cabinetul de la Secţia de Psihiatrie a Spitalului Mavromati, înconjurat de cărţi şi "înarmat" cu un zâmbet mai degrabă timid decât protocolar, Bogdan C.S.Pîrvu este departe de a fi un entuziast. Iubitor de poezie, un cititor "crescut" în lumea cărţilor şi scotocitor în mintea şi imaginaţia creatorilor, se fereşte de interpretări facile, de abordările spectaculoase şi de concluziile senzaţionale. Ca un specialist care se respectă, Bogdan C.S. Pîrvu lucrează cu documente, mărturii, studii şi cercetări medicale. 

Și pentru că discuțiile despre Mihai Eminescu ocupă din nou prima pagină a publicațiilor centrale, după ce un scriitor i-a transmis procurorului general un memoriu prin care solicită deshumarea lui Mihai Eminescu, pentru a fi anchetat modul în care a murit poetul (detalii aici), readucem în atenție cuvintele medicului botoșănean.


"Eminescu nu a avut schizofrenie. Nici poveştile cu sifilis nu sunt reale..."
 

-Domnule doctor, cum aţi decis să vă concentraţi pe specificul acesta al psihologiei, psihopatologia?

-Interferenţa cu psihiatria, care ţine mai mult de psihologie clinică. Creativitatea, geniul şi nebunia, reprezintă o noutate în doctoratul din România, pentru că un doctorat despre psihopatologie şi creativitate nu a fost abordat până astăzi. Există studii, există o literatură bogată, am avut o bună colaborare cu psihologii, cu literaţii, dar nu a existat o abordare de specialitate la acest nivel.

-Mai exact, vorbim despre bolile scriitorilor. În studiile dvs. faceţi o distincţie clară între scriitorul de proză şi scriitorul de poezie, de nonficţiune sau dramă.

-Concentrarea este maximă la proză, aşadar pune mult mai intens la treabă creierul. Ţine şi de neurologie. Atunci când scrii proză eşti mult mai concentrat, mai aproape de planul real. Ca poet, Eminescu, conform studiilor, avea o tulburare afectivă bipolară. Am găsit o listă întreagă de scriitori, dar nu toţi au scris cine ştie ce, nu este relevantă opera lor. Trebuie făcută distincţie netă între Eminescu şi alţi poeţi. Eminescu a fost foarte mult expus d.p.d.v. psihologic.

-Să spunem cititorilor noştri că în anul 2015 apărea volumul colectiv "Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor", sub coordonarea academicianului Eugen Simion şi I. Popescu. Concluzia acelor studii se oprea la acelaşi diagnostic, tulburare bipolară afectivă de tip1. Pe înţelesul publicului larg, ce înseamnă un pacient cu acest diagnostic?

-Aşa cum am precizat în cartea "Mihai Eminescu - Anii 1883-1889", vorbim despre dispoziţie depresivă, insomnie, agitaţie psihomotorie şi intelectuală, sentimente inadecvate ori chiar delirante de culpabilitate şi zădărnicie, indecizie. Tulburarea afectiv bipolară de tip 1 poate fi însoţită şi de elemente anxioase, melancolice, atipice, catatonice. În vremea lui Eminescu acest termen nu era cunoscut, atunci se punea diagnostic de psihoză maniaco-depresivă. Medicina a evoluat foarte mult de atunci. Este vorba despre episoade fie de manie, fie de depresie. Deci nu poţi spune că era depresiv, nici maniacal. Interferau episoadele. Am descris în carte cum se manifestă, am o bază solidă în descrierea criteriilor.

-În zilele noastre, Eminescu având acest diagnostic cum ar fi tratat?

-Nu e un tratament uşor nici astăzi. Pacientul nu este conştient de afecţiune. Este foarte greu de adus la spital. Nu se administrează medicamentul X, ca la o boală de inimă. Pacientul nefiind conştient de afecţiune este foarte greu să decizi internarea lui sau un consult la medicul psihiatru.

-Există multe cazuri de acest fel în zilele noastre?

-Foarte multe. Familia aduce pacientul, tot familia decide internarea.

-E o cauza anume a acestei boli? Există factori declanşatori?

-Putem spune că e ceva genetic. Şi la Eminescu a fost această situaţie. Sunt date pe linia familiei, antecendete colaterale. M-am concentrat intens pe istoricul bolii şi pe anii de manifestare la Eminescu, perioada 1883-1886.

-Din ce aţi scris referitor la psihopatologia scriitorului, au fost cazuri care v-au fascinat? Avem opere care se datorează acestei psihopatologii?

-Sunt! De exemplu cazul Hölderlin, diagnosticat cu schizofrenie. Este un caz celebru.  

-Sunt cazuri de persoane diagnosticate cu schizofrenie care manifestă o capacitate de creaţie extraordinară?

-Schizofrenicii au dat opere de elită, cum este şi cazul amintit, cel al lui Hölderlin.

-De unde această forţă creatoare a schizofrenicilor?

-Există un anume refugiu la ei. O pasiune puternică.

-În afara acestui diagnostic nu ar scrie la fel?

-Nu. Eu spun că nu ar scrie la fel, nu s-ar fi concentrat la fel de mult, nu ar rămâne la fel de mult în acest refugiu. Apropo de scriitori, depinde foarte mult şi de valoarea prozatorului şi a poetului. Nu îl poţi compara pe poetul Eminescu cu alţi scriitori minori.

-Folosiţi alăturarea geniu-nebunie. Există o graniţă anume, putem identifica unde se termină geniul şi unde începe nebunia?

-Nu poţi da ceva strict, nu există o graniţă anume. Nu e ca la matematică. Trebuie să luăm creatorul aşa cum este el, să studiem creaţia lui. Dar şi ceea ce s-a scris despre autor, despre creaţia autorului. Se scrie extraordinar de mult, se speculează mult, oameni care nu sunt neapărat specialişti îşi dau cu părerea despre Eminescu. Am citit cam tot ce s-a scris, am fost la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, am găsit multe lucrări. Este mult de citit despre Eminescu şi nu se termină niciodată.

-Aţi studiat Eminescu doar din perspectiva poeziei sau şi a prozei sau a publicisticii?

-Mai mult a poeziei. E cunoscut ca marele poet în primul rând. Dar foarte mult, vă spuneam, m-a impresionat cazul Hölderlin.

-De ce v-a impresionat atât de mult?

-Boala schizofreniei. Orice om, că ştie, că nu ştie, consideră a fi ceva foarte grav acest diagnostic. Familia este impacientată. Dar publicul larg nu se aşteaptă ca un bolnav de schizofrenie să fie capabil să facă ce a făcut Hölderlin, de exemplu. Sau să fie capabil să creeze. Un schizofrenic îşi caută refugiu în lumea creaţiei. Desenează extraordinar. Dacă nu ai şti că e bolnav, nu ai cataloga autorul drept schizofrenic.

-Schizofrenia deschide această uşă a geniului? Din această perspectivă, putem să ne schimbăm percepţia faţă de aceşti oameni pe care îi numim bolnavi?

-Sunt nişte genii ale creaţiei!

-Care este comportamentul celor din jur faţă de aceşti creatori?

-Dacă nu am şti că sunt bolnavi... Lumea neştiutoare din afară se uită cam ciudat la ei, oamenii simt teamă.

-Au manifestări în acest sens, care ar putea stârni teamă?

-Nu întotdeauna aceşti oameni sunt agresivi. Se manifestă în mii de feluri. Au halucinaţii, delir...

-Care ţin tot de zona creativă?

-Da, şi totuşi dau opere extraordinare. Eminescu nu a avut schizofrenie. Nici poveştile cu sifilis nu sunt reale... Au fost speculaţii de-a lungul timpului, dar nu este adevărat. Documentele vorbesc foarte clar, sunt şi vor fi de parcurs şi de înţeles. Mi-a plăcut mult literatura. Am fost fascinat de mic de lumea aceasta. Am ales medicina pentru ca am considerat că e un domeniu mult mai complex. Psihologia are legătură şi cu literatura...

-Cum aţi ajuns să vă ocupaţi de psihopatologia scriitorului?

-A plecat de la profesoara mea de doctorat, doamna Doina Cosman, am zis să facem o teză mai specială. Nu despre schizofrenie, nici despre suicid.

-Dar este o teză care cuprinde tot spectrul acesta, de la suicid la schizofrenie. Aţi publicat acest studiu în "Caiete critice", pe terenul scriitorului, ca să spunem aşa... Ce reacţii au fost? Să recunoaştem că este un pic incomod.

-Nu cade prea bine, aşa este, mai ales că vine un medic din afară. E domeniul lor, ţine de critica literară. Ei consideră că te bagi în domeniul lor fără să fii avizat. Deşi a fost un studiu medical. Dar nu toată lumea înţelege. Dar aşa spun ei, ei sunt mai speciali...

-Aţi demonstrat toate aceste lucruri din perspectiva creaţiei scrise. Aţi abordat şi compozitori? Din practică, este mai profundă simptomatologia la scriitori decât la sculptori, pictori sau alţi creatori?

-Sculptorul, pictorul îşi folosesc foarte mult imaginaţia. Scriitorul foloseşte la maximum creierul. Te gândeşti  de o mie de ori să iasă bine, eşti mai introvertit. Şi un pictor se concentrează. Creaţia este la activitatea neuronală. Dacă ar fi să mai abordez, voi lua şi lumea compozitorului, a pictorului. E mai greu. Lipsesc dovezile concrete, or medicina se bazează pe dovezi. La teza mea de licenţă am folosit paranoia ca strategie artistică, pornind de la cazul Dali, împreună cu un profesor universitar, Remus Bejan.

-Am vorbit până acum despre scriitori şi schizofrenie, plus paranoia lui Dali. Se regăseşte paranoia în lumea scriitorului? Aţi întâlnit acest diagnostic?

-Da, sunt situaţii. Nu atât de evidente ca schizofrenia. Te orientezi după operă. La Dali, lucrările denotă acest lucru. La scriitor, e greu după scrieri să îţi faci o imagine concludentă. Dar sunt mărturii ale altor creatori, sunt internări, simptomatologii, tratamente ale vremii..

-Să încheiem într-o notă optimistă. Un creator există în afara psihopatologiei şi poate să fie şi foarte bun.

-...sau să nu fie diagnosticat! Spunea şi dr Vlad că nebunii nu sunt neapărat în spitalele de psihiatrie, sunt în afara spitalului. Pot să existe. Sunt creatori speciali, nu au trecut niciodată prin spitale, poate nu au specificul bolii respective.

-Un creator se poate autoevalua, poate conştientiza un simptom?

-Depinde de diagnostic...

-Există semnale de alarmă pe care el, creatorul, să le perceapă?

-Mai greu. La depresie, de exemplu, ceri ajutor. Dar la schizofrenie şi tulburare afectivă bipolară mai greu. Semnalele vin din afară.

-Dacă cineva din afară te duce la medic, rămâne problema acceptării?

-Desigur! Şi acceptarea tratamentului.

-Ce înseamnă tratament?

-Medicamentos, în general.

-Dacă va lua tratamentul va fi acelaşi bun scriitor?

-Sub tratament nu va da acelaşi randament, nu va mai fi acelaşi om.

-Până la urmă, de dragul operei, acceptăm geniul şi nebunia?

-Dacă omul e liniştit... Dacă îşi caută acel refugiu în lumea scrierii, compune extraordinar. Nu face rău nimănui şi ne place creaţia lui...

-E mai bine să îi acceptăm şi să plătim preţul creaţiei?

-Îi acceptăm. Omul e liniştit, scrie. Nu deranjează, dar dă ceva omenirii. Eminescu, Hölderlin, Dali. Dacă l-am fi tratat pe Dali de paranoia nu am mai fi avut o operă de geniu. Eminescu la fel. Ar fi dat opere, dar nu de aceeaşi forţă...
 

Tema tezei de doctorat a medicului Bogdan C.S. Pîrvu nu este doar surprinzătoare, ci şi curajoasă, pe alocuri riscantă. Curajoasă la nivelul abordării, riscantă prin prisma percepţiei celor care se situează în afara sferei specialiştilor. Pentru că, dincolo de diagnostice mai mult sau mai puțin justificate, OPERA va rămâne pentru totdeauna.