Câteva minute până la începerea concertului. Stă la o masă, înconjurat de prieteni. Ascultă mai degrabă decât povesteşte. Dincolo de cuvinte, de amintiri, de popasul în fiecare privire care îl caută, Vali Răcilă îşi stăpâneşte bucuriile cu acel fel de a fi al omului simplu. Iar omul simplu, spunea Blaga, se recunoaşte "din aceea că se miră de toate".
Oameni de teatru, profesori, bătrâni veniţi să asculte "muzica noastră, de demult", adolescenţi şi părinţi tineri, cu pruncii agăţaţi de urme.
Vali Răcilă a venit la Botoşani pentru a susţine un concert dedicat Zilei Educaţiei. Un cadou primit cu aplauze, cu nostalgie, cu bucurie de mulţi dintre dascălii care s-au aflat, duminică după-amiaza, la etajul patru al Uvertura Mall.
Artistul Vali Răcilă este, şi puţină lume ştie asta, psiholog. Dintre cei dedicaţi profesiei nu prin teoretizarea şi predarea după rigori şi norme, ci prin apropierea de oameni, prin felul în care mai întâi scotoceşte, pentru ca apoi să înţeleagă. În 1976 a absolvit, la Iaşi, Psiho-Sociologie, an în care a şi intrat în învăţământul public. Primul post a fost la Dorohoi, la şcoala specială. Era profesor, pentru că sistemul de atunci nu prevedea posturi de psiholog. Timp de trei ani a cunoscut lumea de dincolo de privire a copiilor cu nevoi speciale.
Din 1979 a trecut pe scena mare. La Teatrul Mihai Eminescu, unde a rămas vreme de 22 de ani. Actor cu acte în regulă. Dar la fel de nonconformist şi năstruşnic, cu un excepţional simţ al improvizaţiei şi al clipei prezente. Odată, povestesc şi astăzi foştii săi colegi, un actor a uitat să intre în spectacol. Vali Răcilă, care era pe scenă, dar undeva suspendat, a cântat vreo cinci minute, până când colegul a reuşit să îşi spună replica.
Vali Răcilă nu a fost doar un actor atipic, ci şi un punct de atracţie pentru public. Ţinuta sa nonconformistă, spiritul liber, ieşit din tiparele scenice ale anilor 80, 90, blândeţea ascunsă în trupul impunător au stâns mereu privirile publicului, un public sătul de programele TV aflate la început sub aprigă cenzură comunistă.
Dar prima dragoste nu se uită, aşa cum nu se uită tremuratul mâinii unui om pentru care viaţa are alte coordonate decât ale noastre. A început să se apropie cu mai mare râvnă de centrele speciale. A făcut voluntariat, a studiat, a luat în serios menirea, la început sub îndrumarea specialiştilor din Marea Britanie. Aşa a ajuns în echipa Centrului de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Răcăciuni, Bacău. De atunci lucrează cu copii cu nevoi speciale, cu adulţi aflaţi în dificultate, chiar şi cu oamenii străzii. În Sighişoara, în oraşe şi sate unde este nevoie de el.
"Am lucrat trei ani de zile în învăţământ, la Dorohoi, în învăţământul de stat, ar fi trebuit ca psiholog, dar nu erau posturi la vreme aceea, era înainte de 1989, din 1976 până în 1979. Din 1979 am plecat de la Dorohoi şi am intrat în teatru, la Botoşani", glăsuieşte cu nostalgie Vali Răcilă.
Despre perioada din învăţământ îşi aminteşte cu plăcere pentru că, spune el, "cele care sunt urâte dispar, se uită, se pierd". Dar adaugă, cu convingere, că s-a format ca om în şcoala de atunci, că este recunoscător pentru ce a devenit.
Astăzi practică meseria pentru care s-a pregătit. "Am lucrat cu copiii cu nevoi speciale, am lucrat şi cu copiii străzii. Din 2003 lucrez cu adulţii. Am încercat şi cu copiii nevăzători, dar acolo trebuie o pregătire specială, aşa că doar cochetez în întâlniri cu ei, ne bucurăm împreună. Acum lucrez cu adulţi cu nevoi speciale, cu boli psihice, cu dificultăţi de învăţare".
Dar Vali Răcilă ştie că educaţia presupune în primul rând misiune. Că profesorul are locul său bine definit în societate, indiferent că în faţa lui se află copii cu probleme psihice, adolescenţi dificili sau elevi cu extraordinare capacităţi intelectuale.
"Toată lumea se emoţionează când vine vorba despre copiii cu nevoi speciale, dar nimeni nu se bucură sau se emoţionează în mod deosebit atunci când vine vorba despre copiii din şcolile de masă. Munca oamenilor care lucrează în învăţământ mi se pare o muncă foarte importantă, este foarte necesară. Educaţia trebuie să îşi atingă scopul, pentru că altfel dispărem", spune cu convingere artistul psiholog.
Care este scopul? "Scopul este să ne facă oameni, în cele din urmă. Să ne înveţe să fim buni, şi aici fiecare îşi stabileşte agenda după care se ghidează. Pe cei cu nevoi speciale, educatorul să îi ajute să vadă viaţa mai frumos, să fie mai bucuroşi, să se simtă folositori şi ei într-un fel sau altul, iar pe ceilalţi, din şcolile publice, să îi ajute să ajungă oameni care la rândul lor să îi ajute pe alţii să devină oameni".
Ochii uriaşului blând se fac mici când vine vorba de Botoşani... "Nu vreau să plec. Acum, uite, trebuie să plec imediat, dar nu aş pleca. Mi-e foarte dor de Botoşani. M-am revăzut cu o parte din prietenii vechi, cu foarte mare bucurie m-am revăzut. Prieteni pe care nu i-am văzut de foarte multă vreme, cu Marius Rogojinschi... Eu aici m-am format. Aici m-a format Rogojinschi, şi alţii ca el. Am trăit o viaţă aici, 22 de ani numai în teatru! Mă temeam că se dărâmă teatrul dacă plec cumva. Dar nu s-a dărâmat, după cum vezi!".
Pentru prieteni, Vali Răcilă are mereu la el o îmbrăţişare şi... o chitară! Aşa a fost şi duminică seara, când a apărut în public Mircea "Joe" Ruşi. "Vom cânta împreună restul concertului", a anunţat Vali Răcilă, şi concertul a continuat cu doi artişti şi două chitare, un public entuziast, care s-a bucurat de muzică bună, din păcate o muzică prea puţin şi prea rar auzită în spaţiul botoşănean.
(Florentina Toniţă)
