Chiar și în perioada când în România mirosea a praf de pușcă, din cer cădeau bombe, iar școlile deveneau spitale de campanie, copiii învățau carte.
Școlile erau bombardate, transformate în spitale de campanie sau rechiziționate, însă școala rămânea o religie, mai ales pentru cei din tranșee, care mureau tocmai pentru ca România să fie mare, copiii să viseze frumos, iar granițele să nu se mai deseneze cu sânge.
„Astăzi încep școlile“ este o știre care în prezent e una banală, dar apărută în anul 1918 sau în 1945 avea altă însemnătate. Informația apărea pe prima pagină a ziarelor vremii, semn că viața merge înainte și după ce se închid rănile războiului, satele și orașele deopotrivă au nevoie, în primul rând, de oameni învățați, scrie Adevărul.
„Limbi roşii de foc spintecau acoperişul“
Dacă unele licee au fost doar devastate, altele au fost incendiate. De o astfel de soartă a avut parte Liceul „Laurian“ din Botoșani, care a fost cuprins de flăcări pe 6 decembrie 1917, chiar de Sfântul Nicolae. A ars atunci aproape întreaga avere a şcolii: biblioteca cu aproape 30.000 de volume, drapelul şi biblioteca Ateneului, din care puţine cărţi au mai rămas, laboratoarele de chimie şi de biologie, de unde au mai supravieţuit câteva borcane cu substanţe, aflăm din volumul „Viața școlii în vreme de război și lupta pentru unitate națională. Istorie – memorie-renaștere“.
Publicistul botoșănean Eugen Neculau rememora momentul dramatic al incendiului în volumul „Amintiri“: „Liceul şi-a cedat clădirea pentru spitalul de campanie. Întâmplarea a făcut ca, fiind voluntar la Crucea Roşie, să văd cum sălile în care timp de 8 ani trăisem neuitatele clipe de elev, paturi nenumărate, unul lângă altul, luând locul pupitrelor, adăpostind suferinţa glorioasă a celor ce fără şovăire căzuseră răniţi, luptând pentru România Mare. Am dus atâţia morţi la groapă... Dar sacrificiului cel mare încă nu-i sosise ceasul. Mai târziu ceva, clădirea Liceului a fost cedată comandamentului trupelor ruseşti, aliaţii noştri, dragă Doamne, ca să-i instaleze intendenţa armatei a 9-a. Hârtii multe, înadins parcă să întărească focul. Limbi roşii de foc spintecau acoperişul de pretutindeni, pentru a face să dispară urma necinstei celor cuprinşi de spasmurile nebuniei bolşevice. Într-o clipită, focului distrugător nu i se mai putea nimeni şi nimic împotrivi; şi lacom el mistuia zidurile ce închideau amintiri atât de scumpe. În locul clădirii mândre, rămaseră nişte pereţi afumaţi, pecetea cea mai elocventă a civilizaţiei vecinilor de la răsărit“.