"Scrisul simbolizează coborârea lui Hristos pe pământ, punerea lui în mormânt și Învierea Sa. Cuvântul nu există decât în mintea voastră. El se întrupează în fiecare literă pe care o desenați pe hârtie. Capătă trup. Apoi, cuvântul întrupat este așezat în mormânt, pe pagina caietului. Și el învie în capul celui care citește". Ce imagine mai frumoasă, ce simbolistică mai pătrunzătoare decât aceste cuvinte rostite de un dascăl în fața unor copii care trec pentru prima dată pragul unei școli? Pentru că, în adevăr, cuvântul fără mintea care să îl preia, să îl transforme, să îl înfăptuiască, nu înseamnă nimic. Cuvântul întrupat/scris și părăsit/nefolosit e ca un Hristos fără Înviere.
În martie 1923, Constituția nou adoptată a României era privită drept cea mai modernă și democratică lege fundamentală din Europa. Pentru prima dată, învățământul primar devenea obligatoriu și gratuit. "Statul, județele și comunele vor da ajutoare și înlesniri elevilor lipsiți de mijloace, în toate gradele învațământului, în măsura și modalitățile prevăzute de lege", scria la Articolul 24, Titlul II - Despre drepturile românilor.
Autoritățile locale erau obligate, astfel, să investească în școli, să identifice clădiri pe care le puteau transforma în spații dedicate învățământului. Pentru prima dată, toți copiii din România, săraci sau bogați, intrau în clase și învățau tainele alfabetului.
Era anul în care, pe 1 septembrie, intra în clasa I Constantin Virgil Gheorghiu, autorul de mai târziu al celebrului roman Ora 25. În volumul de Memorii – martorul orei 25, Constantin Virgil Gheorghiu reușește o imagine tulburătoare a acelor ani, în care scrisul, cartea, hârtia sau penița erau încă privite ca privilegii ale unei lumi înstărite. Pentru sărmani, a scrie era o taină, un mister de care copiii săraci se apropiau cu teamă, cu sfioșenie. Liniile înșirate pe tăbliță le furnicau sufletele așa cum, în biserică, se lăsau învăluiți în Tainele lui Hristos. Constantin Virgil Gheorghiu își amintește, în volumul biografic, cum le-a vorbit învățătoarea despre scris, alfabet și despre transfigurarea și transcenderea înțelesurilor: "Scrisul simbolizează coborârea lui Hristos pe pământ, punerea lui în mormânt și Învierea Sa. Cuvântul nu există decât în mintea voastră. El se întrupează în fiecare literă pe care o desenați pe hârtie. Capătă trup. Apoi, cuvântul întrupat este așezat în mormânt, pe pagina caietului. Și el învie în capul celui care citește".
Acesta este modelul dascălului care, vreme de aproape un secol, nu s-a îndoit sub nicio ideologie, nu s-a frânt sub comunism, nu a cedat sub presiunile lumii noi. Este dascălul care nu a reunțat să rostească în clasă definiția bunului simț.
Din nefericire, dascălul de astăzi pare să fie sub asediu. Cu o ierarhie politică și ministerială din ce în ce mai hulpavă, cu reguli care frizează absurdul și cu o veșnică reformă neîncepută și amânată la infinit, în fruntea Educației românești avem de aproape trei decenii oameni cu carnet de partid, fără motivațiile unei profesii reale. Incapabili de multe ori să formuleze corect un principiu al educației sănătoase, acești slujbași contribuie, de fapt, la decăderea și degradarea unuia dintre cele mai importante domenii ale dezvoltării unui popor: EDUCAȚIA.
Și gândul ne duce din nou la Constantin Virgil Gheorghiu. Elev de școală primară, îl întreabă pe tatăl său, preotul Constantin Gheorghiu, cine le-a închis școala la două luni de la deschidere. Ministerul, i se răspunde. Școala era închisă din cauză de epidemie. Ce este un minister?, a întrebat copilul, iar tatăl nu a știut să îi spună prea multe. "Mi-a spus că ministerul nu este o ființă umană. Că el nu este în nici un fel o creatură a lui Dumnezeu. Ministerul nu este nici om, nici animal, nici plantă. Nu e nimic din toate astea. În loc de chip, el are o ștampilă. E lipsit de sentimente. E rece, n-are suflet. Minister înseamnă slujitor. Dar numele lui este negația lui însuși. Căci el este contrariul a ceea ce pretinde a fi. Își spune minister, așadar servitor, dar este opusul lui. În realitate e un despot. E un tiran. Îi consideră pe toți locuitorii ca pe propriii săi slujitori. Sclavi. Nu poți să explici ce este el".
Nefericirea copilului care, la două luni de la deschiderea școlii, se vedea exclus, marginalizat, pedepsit, este redată într-o altă imagine cel puțin la fel de tulburătoare: "Nimic nu înlocuia școala. Așa cum rugăciunea individuală de acasă nu înlocuiește rugăciunea liturgică din biserică".
Pe 5 iunie se sărbătoreşte Ziua Învățătorului, care coincide cu data de naştere a dascălului Gheorghe Lazăr, întemeietorul învățământului modern românesc (5 iunie 1779 — 17 septembrie 1823). Instituirea aceste zile a învăţătorului a fost aprobată în 9 octombrie 2007 de Parlament şi apoi prin Legea nr. 289 din 29 octombrie 2007. Manifestarea are caracter educațional, național, apolitic și cultural. De fapt, este o zi în care îi lăsăm pe dascăli la fel de singuri ca în toate celelalte zile din an...