Săptămâna trecută, Ministerul Educației Naționale ne-a adus în sfârșit la cunoștință ce consideră el ca fiind „o necesitate imediată” în școala românească, respectiv crearea unei noi culturi familiale, bazată pe „promovarea diversității”, „încurajarea activă a egalității” și „înlăturarea stereotipiilor de gen care influențează traseele de viață diferite ale fetelor și băieților”.

 

A fost pusă în dezbatere publică de către Ministerul Educației Naționale „Strategia națională de educație parentală 2018-2025” în baza căreia începe un proces de reeducare a părinților, acest proces fiind considerat necesar de către minister cu următoarele argumente cuprinse chiar în strategie:

 

– “Deseori noile ideologii promovate în special în domeniul protecției copilului întâlnesc mentalități conservatoare, un sistem de valori ale familiei ce trebuie regândit în contextul unor informații noi cu privire la nevoile de dezvoltare ale copiilor.” (pag  3).

 

– “De aceea familia în societatea actuală are nevoie din ce în ce mai mult de sprijin extern pentru a se adapta acestor cerințe…. în condițiile în care părinții rămân atașați valorilor care s-au transmis tradițional, pe care le consideră ca fundamentând modele valide de relaționare intrafamiliară. Această din urmă atitudine este prezentă și în discursurile profesioniștilor care idealizează familia tradițională pe care o consideră o formă perfectă de organizare.” (pag. 3)

 

Mai aflăm, din cuprinsul documentului ce privește în mod direct pe fiecare dintre părinții acestei țări, că familia „nu este o realitate obiectivă, ci ea este mai degrabă un produs socio-cultural, creată și recreată permanent de practicile socio-culturale (pag. 3).

 

Strategia aduce și o noutate juridică uluitoare pentru juriștii care credeau că legea definește suficient de clar în România noțiunea de interes superior al copilului. Ei bine, pentru Ministerul Educației Naționale din România, interesul superior al copilului înseamnă și „a crea o nouă cultură familială”  (pag. 4). Iar dacă ne mai imaginam cumva că modelul juridic al familiei, așa cum este prezentat el în Codul civil al României, ca fiind părinții deopotrivă îndrituiți și răspunzători în relația cu copiii, indiferent de natura relațiilor dintre părinți, ei bine, din Strategia națională propusă de Ministerul Educației Naționale aflăm că nu trebuie să pornim de la „modele unice considerate ideale.” (pag. 4).

 

Citind cu atenție primele pagini ale Strategiei, nu poți să nu te întrebi care-i scopul urmărit pentru toată pledoaria, minuțios făcută în sensul schimbării modelelor și valorilor familiale și regândirii acestei noi culturi familiale, constant amintite în Strategie.

 

Destul de curând, în cuprinsul Strategiei se revelează și adevăratul scop: “Strategia are la bază următoarele principii:… promovării diversității… stilurile parentale trebuie revizuite din perspectiva relaționări cu copiii și ÎNLĂTURĂRII STEREOTIPIILOR DE GEN care influențează traseele de viață diferite ale fetelor și băieților, în acord cu legislația națională anti-discriminare și cu Standardele Națiunilor Unite și ale Comisiei Europene în acest domeniu.” (pag. 23).

 

Noțiunea de „stereotipii de gen” nu este nicăieri definită în legislația românească, la fel cum și „promovarea diversității” o identificăm definită mai mult ideologic, în plan mediatic. Totuși, aceste noțiuni se completează perfect cu „egalitatea de gen” care nu înseamnă egalitatea femeii cu bărbatul. Aceste noțiuni au început deja să fie implementate în educația românească, după cum vedem că s-a întâmplat aici, aici, aici, aici.

 

Din cuprinsul acestor evenimente, înțelegem exact despre ce este vorba și care este conținutul acestor noțiuni. Chiar dacă în plan juridic, în România, s-a scris foarte puțin despre acest subiect al stereotipiilor de acest gen, din cuprinsul activităților educaționale prin care au trecut elevii pentru a înțelege necesitatea „înlăturării stereotipiilor de gen”, înțelegem că aceste noțiuni atât de puțin tratate de juriști, au consecințe dintre cele mai importante – pentru că privesc însăși identitatea ființei umane – asupra copiilor. Din cuprinsul activităților educaționale amintite mai sus, se înțelege că ceea ce a învățat un copil într-o astfel de activitate este că egalitatea de gen nu este egalitatea femeii cu bărbatul, ci faptul că o persoană poate fi în mod egal un gen sau altul, funcție de alegerea sa, pentru că potrivit art. 3 lit. c din Convenția de la Istanbul, genul este un „construct social”, un rol de gen asumat și nu un dat biologic, așa cum era definit, anterior, de Statutul de la Roma. Explicații juridice detaliate asupra acestei controversate definiții a genului găsim aici.

 

Ceea ce interesează din perspectiva articolului de față este aceea că, pentru Strategia națională de educație parentală pusă în dezbatere publică până pe 10 iulie a.c. de Ministerul Educației Naționale, „încurajarea activă a egalității de gen” constituie o prioritate încă din perioada timpurie a dezvoltării copilului când sistemul de educație parentală trebuie să vină in sprijinul dezvoltării unor principii esențiale ce vizează promovarea drepturilor omului, respectul pentru diversitate și încurajarea activă a egalității de gen” (pag. 18 din Strategie).

 

Reamintim că, potrivit articolului 487 din Codul civil, părinţii sunt cei care „au îndatorirea de a se îngriji de dezvoltarea psihică, intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor potrivit propriilor lor convingeri, dar şi potrivit însuşirilor şi nevoilor copiilor”.

 

Așadar “propriile convingeri” ale părinților sunt respectate și nu se cer a fi reeducate potrivit “noilor ideologii” pentru că Ministerul Educației Naționale din România nu se află într-o epocă nazistă ori comunistă. Noi părinții, cel puțin, nu ne aflăm. Și nici dispozițiile legale și constituționale care îi protejează pe părinții din România.

 

Forţa garantării legale a respectării convingerilor părinţilor – subsumată însăşi libertăţii de conştiinţă – este maximă: potrivit articolului 29 alineat 6 din Constituţia României, părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. În mod similar, acest drept este garantat şi de articolul 14 alineatul 3 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor potrivit propriilor convingeri religioase, filosofice şi pedagogice), de articolul 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (dreptul părinţilor de a asigura această educaţie conform convingerilor lor religioase şi filosofice), precum şi de articolul 5 din  Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de incriminare sau de credinţă potrivit cu care părinţii sau, după caz, tutorii legali ai copilului au dreptul să organizeze viaţa de familie în conformitate cu religia sau convingerea lor, precum şi pornind de la educaţia morală de care ei cred că copilul ar trebui să se bucure, stipulându-se expres în continuarea aceluiaşi articol că nu poate fi constrâns un copil să primească convingeri împotriva voinţei părinţilor săi sau ai tutorilor legali.

 

Dar aceste două noţiuni fundamentale ale ecuaţiei în discuţie relativă la educaţia copiilor şi responsabilitatea realizării ei, şi anume convingerile părinţilor şi însuşirile şi nevoile copiilor sunt foarte strâns legate de un alt drept fundamental. Potrivit articolului 26 alineatul 1 din Constituţie, autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

 

Cum viaţa intimă (iar genul ține profund de viața intimă) este unul din factorii determinanţi ai conştiinţei individului prin valenţele psihice pe care inevitabil le antrenează şi cum procesul de educaţie şi formare a copilului operează în planul conştiinţei acestuia, rezultă că orice ingerinţă în procesul educaţional care aduce atingere convingerilor părinţilor sau însuşirilor şi nevoilor proprii fiecărui copil, aduce atingere acestui drept fundamental.