După o lungă suspendare a căutării și descoperirii alterității, plecăm, încă o dată, cu Erasmus+, în cadrul proiectului– The Past – An Evolved Gateway to the Future (The Paved Way), RO-01-KA201-063876, coordonat de Școala Gimnazială Nr. 1 Dobârceni, cu parteneri din Bulgaria, Macedonia și două dintre regiunile Turciei, Adana și Antalya. O vizităm pe cea din urmă și ne oprim în orașul Finike, patria portocalelor, în care aflăm că portocalii decorativi, acri și necomestibili, sunt strămoșii celor de astăzi.
Suntem invitați să participăm la tradițiile locale, la dansuri și cântece, să le degustăm bucatele și deserturile. Urmărim istoricul orașului în ilustrații, suntem primiți de guvernatorul regiunii, unde servim suc de portocale și ceai turcesc, ni se oferă portocale și mere zaharisite, asistăm la workshop-uri tradiționale, facem mese rotunde și începem vizitele prin împrejurimile naturii - peisajele maritime, falezele, peste care s-au așezat, în straturi, ruinele civilizațiilor antice, vestigiile celor care nu mai sunt printre noi, însă cei care, atunci când au plecat, ne-au lăsat tot ce-au avut mai de preț.
Astăzi e și despre ceilalți. Oglinda noastră, modelele noastre. Cei doi șoferi, atât de simpli, atât de diferiți. Uneori, noi poreclim oamenii nu din perspectiva defectelor, ci din cea a calităților. În cazul de față, prin aplicarea unui nume al altora, ajungem și la domnul Schumi, nume de care ne amintim cu drag. Numele pe care noi i l–am atribuit unui om care, deși privat de o educație ca a noastră, ne-a fost profesor. Ne-a predat o lecție despre profesionism, conducând excepțional. Ne-a predat o lecție despre omenie, când ne-a dus în propria livadă de portocali și ne-a dat și pungi, să luăm cât dorim. Pentru că uitaserăm, din nou, punga cu pungi de acasă și redeveniserăm copii, aflați în fața jucăriilor și a dulciurilor și, cuprinși de poftă, uitaserăm, pe deasupra, și de decență, și de demnitate. Părea să ne spună, precum un profesor care îi iartă și îi acceptă și pe cei mai năstrușnici copii: "distrați-vă, dragilor, luați câte portocale, lămâi, grepefruit-uri doriți, noi avem și pentru alții și suntem mereu aici, voi trăiți-vă clipa".
Ne-a fost predată și o lecție de simplitate, de ospitalitate, atunci când, împreună cu soția sa, o femeie care etala un zâmbet cuceritor, cald, ne-a servit cu ceai și burek tradițional. Nu am aflat până acum numele real al dumnealui, și nici n-ar conta, pentru că există lucruri care nu trebuie numite, cărora le-am răpi din mister prin însăși botezarea acestora, pentru că asociem bunătatea doar cu un chip însoțit de faptele care o ilustrează, iar dacă o numim altfel, își va pierde din farmec. Împreună cu domnul Murat, omologul său mai tânăr care frâna mașina în ritmul muzicii, cei doi șoferi care emanau vibrații și emoții pozitive ne-au predau o seamă de lecții de neprețuit, iar noi am devenit învățăceii - ,,uitați-vă cum trebuie să vă comportați cu străinii, uitați-vă cum trebuie să conduceți, uitați-vă cum trebuie să vă distrați. Nu avem școală, dar avem inimă. Nu avem educația voastră, dar strălucim de generozitate, de cumsecădenie, avem suflet și simțire cât să le dăm și altora. Și nu trebuie să facem altceva decât să fim noi înșine pentru așa ceva”.
Kekova, giuvaierul ascuns al Antalyei, este raiul în care unii dintre noi am urcat cu pantofi și pantaloni de costum - pentru că niciodată nu ești pregătit de a intra în paradis. Cel puțin, nu în cel în care își desfeți simțurile cu vederea de pe streașina lumii antice, de la cei patru sute de metri ai castelului Simena, care datează din secolul al patrulea î. Hr. Iar pentru că în rai nu ajungi niciodată pe jos, singura cale de a ajunge până aici e pe apă, plutind. Suntem martorii a mai bine de două mii de ani de istorie: orașul scufundat, ale cărui trepte sunt vizibile încă din călătoria de pe barcă, mormintele de piatră ale civilizației lyciene, casele abandonate, amfiteatrele romane, transformate ulterior în arene. “Pământul sacru, udat cu lacrimi de sânge”, - ne aducem aminte de una dintre replicile serialului Spartacus - civilizația înmărmurită, tezaurizată. Pierdută, dar regăsită de noi, printre mulți alții.
Suntem martori ai prețuirii trecutului. Siturile arheologice din Demre sunt încă active, un reputat profesor universitar ne explică câte civilizații au trăit aici, de la hitiți la civilizația lyciană. Trecutul e o poartă spre viitor, ne spunem, e oglinda noastră, e ceea ce ne-au lăsat cei măreți, civilizațiile care nu rămân dispărute, ci sunt eterne, nepieritoare. Pentru că ,,râurile nu își beau propria apă. Copacii nu își consumă propriile fructe. Norii nu își înghit propria ploaie. Ceea ce au cei măreți este menit celorlalți”, spune un vechi proverb hindus. Anticii, grandioși, impozanți și falnici, nu păstrează pentru ei, ci lasă celorlalți un tezaur care strălucește în fiecare amfiteatru, în apeducte, în viaducte, în statui și basoreliefuri, în cisternele romane care colectează apa de ploaie, în biserica ridicată în cinstea Sfântului Nicolae, cel despre care se spune că ar fi însăși originea lui Moș Crăciun și cel care, după ce își donează toată averea moștenită de la părinți, călătorește și-i ajută pe cei nevoiași și bolnavi, dar și pe fetele lipsite de zestre, dăruindu-le câte un săculeț de aur, împlinind destine și întregind familii.
Ne ținem ceremonia de acordare a diplomelor pe barcă și dansăm. Nu înainte de a ne scufunda picioarele în albastru. Paradisul la picioarele tale. Paradisul pe picioarele tale. În sângele tău, până ți-l înnobilează și ți-l preschimbă în același albastru al mării. Cel în care îți scufunzi doar picioarele când te descalți de impurități și te încalți cu albastrul viu, nemărginit, de culoarea apotropaicului ochi de sticlă, patrimoniu din mărețiile Antichității. Îl parafrazăm pe legendarul Whitman, de această dată unul al mării: "ne lasăm moştenire nisipului ca să renaștem din marea pe care-o iubim, /De vreţi să ne găsiţi de-acum încolo, căutaţi-ne sub tălpile ghetelor voastre". Pentru că am pășit pe albastru, iar pașii ne-au rămas acolo pentru o eternitate.
Mediterana e sfântă, e celestă, e serafică. Îndrăznim să ne purificăm picioarele în apele divine, de turcoaz, înainte de plecare, o ultimă abluțiune înainte de plecarea de pe tărâmul sacru, un katharsis, o stră-moție la gândul înaintașilor din care ne tragem. Ne spunem: ,,The Paved Way.” Calea bătătorită. Puntea dintre trecut către viitor, oglindită în apele ,,Mării Noastre”, pentru că a fost cândva a strămoșilor noștri, care i-au cucerit întreg bazinul cu mii de ani în urmă. Îi spunem: ,,Marea Voastră”, pentru că, într-un moment de pură genialitate tactică, formidabilul sultan Mehmed al II-lea ordonă târârea corăbiilor pe uscat, pe un pod de bușteni, pentru a putea trece de lanțul defensiv al portului Constantinopolului și cuceri orașul cu sute de ani în urmă. Îi spunem ,,Marea Tuturor” – MeditErasmus - pentru că albastrul ei infinit ne-a călăuzit pe toți, în al treilea deceniu al celui de-al treilea mileniu, spre a ne armoniza tradițiile și a ne asemăna deosebirile. Mare Nostrum. Mare Vostrum. MARE OMNIUM.
(prof. Sorin Rotundu)