În spatele unei cariere de succes stă întotdeauna o viață de sacrificii. Visul unei fetițe de la țară, de a studia muzica ”la oraș”, a devenit pentru mulți dintre copiii de astăzi o poveste inspirațională.
Simona Mazăre este una dintre cunoscutele ”Fete din Botoșani”, care cântă astăzi și încântă publicul pe mari scene din țară și din străinătate.
Însă pentru a ajunge aici a fost nevoie de muncă, de perseverență. Și de o mamă ambițioasă, care a decis că fata ei merită să ajungă sus. Așa se face că, din satul natal, Simona a ajuns ”la școala de muzică de la oraș” când încă nu împlinise opt ani.
”Eram atât de mică, de plăpândă, de speriată și de nevinovată de greul pe care urma să-l duc prin desprinderea din sânul familiei la doar 7 ani, cu navetă săptămânală și cu statul pe la mătuși în gazdă, care m-a făcut să plâng jumătate de an continuu”, povestește artista. Însă greul avea să se transforme mai târziu în satisfacții profesionale. Simona Mazăre privește astăzi în urmă și spune cu detașarea adultului care a devenit: ”Bravo, fetiță! Ai reușit!”
Redăm mai jos mărturisirea emoționantă a Simonei Mazăre, cu mențiunea că intertitlurile aparțin redacției:
”Pe atunci nu-și punea nimeni problema ca unii copii să meargă la o altă școală”
”Să vă spun povestea începutului meu de școală… Eu am fost dată la școală la vârsta de 7 ani și ceva, aproape 8, dintr-un motiv foarte clar: cu un an înainte mama a ratat perioada de înscrieri la ”școala de muzică”, adică Liceul de Artă ”Ștefan Luchian” din Botoșani. Am numit-o așa fiindcă acestea sunt primele mele amintiri legate de denumirea școlii la care urma să studiez. În căpșorul meu era întipărită ideea că voi merge la ”școala de muzică din oraș”. Nu știam nimic altceva! Atât de mari au fost dorința și ambiția mamei de a mă înscrie la o școală unde să învăț să cânt (teoretic muzică populară, dar practic a fost cu totul altceva), încât a preferat să mă mai lase un an la grădinița din sat și să încerce în anul următor o înscriere la timp. Zis și făcut!
Cum spuneam, la grădiniță eu am mers în satul natal, unde trebuia să continui, desigur, și clasele primare. Pe atunci nu-și punea nimeni problema ca unii copii să meargă la o altă școală decât la cea din aceeași localitate. Așadar, an de an, situația viitorilor școlari se discuta între educator și învățătorul care urma să preia generația curentă. Înscrierea se făcea cumva automat pe listele lor. Deci, în toamna în care aveam 6 ani, eu figuram pe lista elevilor clasei 1 din Draxini, fără nicio discuție în prealabil”.
”Ce cai verzi pe pereți visează femeia asta?”
”A sosit prima zi de școală, iar eu nu am fost prezentă în careu, pentru că mama nu a vrut să mă ducă. Din povestirile unor părinți aflați la ceremonie am aflat ulterior că atunci când am fost strigată și s-a constatat absența mea, învățătorul ar fi întrebat ce se întâmplă cu mine. Unele persoane din public, care auziseră niște zvonuri cum că mama intenționează să mă înscrie la ,,școala de muzică din oraș”, i-ar fi răspuns domnului (probabil cu o ironie specifică lumii de la sat, mai ales în perioada aceea) în felul următor: ”Cică o duce la școala de muzică din târg, să o facă artistă!”. La care, învățătorul ar fi răspuns: ”Ce cai verzi pe pereți visează femeia asta? Spuneți-i să aducă copilul la școală!”.
Ei și ce să vedeți... În urma celor întâmplate, dorința și ambiția mamei de a mă trimite la “școala de muzică din oraș” au crescut și mai tare. Nu mai știu exact cum au decurs lucrurile imediat după momentul acela, dar țin minte că am continuat cu grădinița și apoi, în primăvară, am fost și am susținut o probă de admitere la Liceul de Artă, pe care desigur că am trecut-o!”
”La doar 7 ani, cu navetă săptămânală și cu statul pe la mătuși în gazdă!”
”Și așa m-am trezit în clasa întâi în toamna lui 2002, într-un loc atât de necunoscut și de impunător pentru un copil extrem de timid cum erau eu, desprins din mediul rural, unde facilitățile la o lume mai modernă au fost limitate. De fiecare dată când privesc fotografia asta mă emoționez. Eram atât de mică, de plăpândă, de speriată și de nevinovată de greul pe care urma să-l duc prin desprinderea din sânul familiei la doar 7 ani, cu navetă săptămânală și cu statul pe la mătuși în gazdă, care m-a făcut să plâng jumătate de an continuu. Mă uit așa cu nostalgie și drag și îmi vine să zic: ”Bravo, fetiță! Ai reușit!”
Urez tuturor școlarilor un an nou cu succes și cu rezultate bune! Nu uitați să credeți în visurile voastre și să munciți pentru ele! Fiți serioși și silitori fiindcă “Dacă ai carte, ai parte!”, este mesajul transmis de Simona Mazăre pe 9 septembrie, ziua în care elevii din toată țara au început un nou an școlar.