- Silviu, auzi, nu vrei tu să te duci la şedinţa cu părinţii?, începe cu prudenţă Luminiţa.

- Ce s-a întâmplat?

- Silviu, eu nu pot să stau de vorbă cu diriginta lui Alex. Mi-e frică 'de ea. Face ce face şi dă vina pe mine pentru toate: de Alex nu mă ocup, el este neglijat pedagogic, eu sunt proastă, fac totul aiurea...

- Luminiţo, tu nu înţelegi că astea sunt aiureli? Că pur şi simplu nu face faţă cu Alex? Şi atunci, cine să fie vinovat? Bineînţeles, părinţii!

- Eu înţeleg dar se uită la mine de mi se strânge inima de frică. Vine ieri Alex şi zice: „Diriga noastră e o viperă” „Nu”, îi zic, „nu e frumos să vorbeşti aşa despre oamenii mari” Şi mă gândeam: „Ce pretenţii să am de la copil? Chiar aşa şi e."

„Fiul meu a declarat că diriginta lor este o proastă. Eu, bineînţeles, am zis că nu are dreptul să vorbească aşa despre adulţi - deşi, la drept vorbind, nici mie nu-mi place să stau de vorbă cu profesoara respectivă, în general, mă tem de profesori ca o elevă de clasa întâi, mi-e frică să mă duc la şedinţele cu părinţii, deoarece fiul meu are probleme cu purtarea la lecţii. Ce este de făcut?”

 

Unele mame se tem de şcoală, deoarece, din cauza particularităţilor copiilor lor, pedagogii le fac o mulţime de reproşuri. In general, dialogul dintre părinţi şi dascăli se reduce adeseori la căutarea de vinovaţi.

 

Când profesorii le fac observaţie, părinţii au senzaţia că sunt acuzaţi personal, şi se apără încercând să demonstreze că vinovat este profesorul sau copilul. Copilul este pedepsit, iar împotriva profesorului se face plângere. Unii, dimpotrivă, se pătrund de sentimentul: „Sunt o mamă rea, sunt vinovată pentru tot” dar nici această poziţie nu e utilă.

 

Scopul comunicării voastre cu cadrul didactic trebuie să fie nu a căuta vinovaţi, ci a lămuri ce-l împiedică pe copilul vostru să înveţe bine şi să se poarte normal, şi a găsi împreună o soluţie pentru a-l ajuta.

 

Este important să faceţi diferenţă între voi şi copil. Dacă încă o ţineţi cu „noi” („ne-au pus un trei”), dacă orice supărare a copilului vă provoacă o suferinţă acută şi dorinţa de răzbunare, în acest conflict nu sunteţi adulţi, ci copii. Nu vă puteţi ajuta odrasla cum trebuie s-o facă un om matur: emoţiile vă împiedică să gândiţi şi să acţionaţi în mod constructiv. In această situaţie părintele nu poate să fie însă „parte vătămată” El este avocatul şi ajutorul copilului. Ţineţi minte că într-un conflict au de suferit ambele părţi: rău este nu doar pentru voi şi pentru copil, ci şi pentru cadrul didactic. în general, are sens să începeţi discuţia cu acesta prin afirmaţia că înţelegeţi cât de greu îi vine.

 

Primul lucru care trebuie făcut este formularea exactă a problemei: a o descrie, nu a emite judecăţi referitoare la persoană. Nu „trândăveşte” ci „nu scrie lucrări de calitate”; nu „nu-l duce capul”, ci „nu e capabil să pună în ecuaţie”. Precizaţi faptele, lămuriţi cauzele comportamentului: „Face gălăgie şi se agită în fiecare marţi, la ora de geografie, fiindcă nu apucă să se liniştească după o pauză lungă.” Nu vă năpustiţi la contraatac, fără a fi ascultat în prealabil până la capăt ce vrea să spună interlocutorul.

 

Nu reacţionaţi cu mânie atunci când cadrul didactic nu se comportă corect, păstraţi în minte scopul comunicării: obiectivul vostru este de a-l ajuta pe copil, nu de a dovedi că sunteţi mai mare şi mai tare.

 

Următorul pas este cel de a stabili ce pot face pentru soluţionarea problemei părinţii, şcoala şi copilul însuşi (de pildă, copilul să fie trimis la începutul lecţiei de geografie să ude buretele şi să şteargă tabla). Dacă profesorul refuză să coopereze, rugaţi-l să propună variante proprii; în anumite cazuri este necesar să se facă apel la diriginte sau la director. La aceştia este mai bine să vă duceţi nu cu plângere (dacă profesorul nu încalcă obligaţiile sale profesionale), ci cu rugămintea de a vă sfătui, de a vă ajuta să vă înţelegeţi cu profesorul.

 

Dacă, din cauza rigidităţii poziţiei profesorului, nu aţi reuşit să ajungeţi la un acord, următorul pas poate fi constituit de plângerea făcută către director sau către inspectoratul şcolar. Câteodată, dimpotrivă, merită să staţi de vorbă cu copilul şi să vă convingeţi că e mai simplu s-o lăsaţi baltă (de pildă, să răbdaţi până la sfârşitul anului şcolar şicanele profesorului de desen); iar câteodată e nevoie să schimbaţi şcoala, mai ales dacă încercările de a dialoga se izbesc de indiferenţa pedagogilor, iar problema necesită o rezolvare urgentă (de exemplu, atunci când copilul e hărţuit în clasă).

 

Nu merită să încercaţi să-l înduioşaţi pe profesor invocând bolile copilului. Chiar dacă respectivele boli sunt reale, pentru profesor e important să ştie alt lucru: cum să lucreze cu un asemenea elev în condiţiile şcolii „de masă” Descrieţi dificultăţile copilului (este nerăbdător, se tulbură uşor, are nevoie de timp suplimentar ca să răspundă ş.a.m.d.), spuneţi că vă ajută acasă, cereţi ajutorul pentru probleme concrete (să îi dea voie copilului să răspundă oral, să îl trimită să se spele pe faţă dacă face o criză de isterie ş.a.m.d.), întrebaţi-l ce sfat vă dă ca pedagog. Aflaţi neapărat care sunt punctele tari ale copilului vostru, în ce privinţe are succes.

 

Câteodată, comportamentul copilului chiar iese din limitele obişnuitului: el ameninţă cu sinuciderea, ridică mâna la profesor, se năpusteşte cu compasul asupra unui coleg, în timpul lecţiilor se târăşte pe şub bănci hohotind de râs - toate acestea sunt exemple din viaţă. Nici el nu învaţă, nici pe colegi nu-i lasă, şi reprezintă o ameninţare pentru siguranţa celorlalţi copii; aici, a evita dialogul cu şcoala este o dovadă de iresponsabilitate. Părinţii trebuie neapărat să caute cauza acestui comportament, iar şcoala - să propună familiei să ia în considerare alte posibile forme de învăţământ (homeschooling, plan de învăţământ individual ş.a.m.d.).

 

In general, nu e atât de greu să nu vă temeţi de profesor. Trebuie să vă învăţaţi să vedeţi în el un om şi un aliat, şi să purtaţi un dialog constructiv - iar aceasta este nu un dar înnăscut, ci o abilitate dobândită.

 

 

Situaţiile în care copilul se plânge de cadrul didactic sunt foarte diverse. Câţi ani are copilul? In ce şcoală învaţă? Cum sunt relaţiile dintre el şi mama sa? Ce atitudine are faţă de materia respectivă? Când ştii toate aceste lucruri, e mai uşor să îţi dai seama cum să reacţionezi.

 

Desigur, părintele nu trebuie să facă o evaluare imediată a ceea ce a spus copilul, ci să-l roage pe acesta să expună faptele şi să încerce să pătrundă esenţa a ceea ce s-a întâmplat. Când există o relaţie de încredere, părinţii nu pun la îndoială faptul că odrasla lor spune adevărul: „Da, te cred, dar hai să nu tragem concluzii pripite; să ascultăm şi argumentele celeilalte părţi.” Cel mai bine este ca părinţii să se ducă la şcoală şi să vadă cum stau lucrurile, „învăţătoarea e o proastă” poate însemna orice: şi că copilul se îndoieşte de capacităţile ei mintale, şi că ea nu îi place ca om, şi, în sfârşit, că aşa o apreciază el din punct de vedere moral - şi în acest ultim caz trebuie neapărat să elucidaţi situaţia.

 

Dacă copilul chiar nu-l consideră deştept pe pedagog, asta - oricât ar părea de ciudat - este chiar mai puţin îngrijorător decât toate celelalte variante: da, în şcoală se întâlnesc oameni lipsiţi de profesionism. Dacă şi voi îl consideraţi pe cadrul didactic nu numai lipsit de profesionalism, ci şi neplăcut ca om, nu prea veţi reuşi să ascundeţi de copil lucrul acesta - el va înţelege totul la nivel neverbal, iar pe voi vă va bănui de ipocrizie. Ca atare, încercaţi să lămuriţi cum stă treaba înainte de a purta discuţia cu copilul. Apropo, lipsa de profesionalism poate să fie doar aparentă. Poate că atât voi, cât şi copilul vostru sunteţi insuficient de competenţi pentru a trage asemenea concluzii, în orice caz, numai minţile imature nu se îndoiesc deloc de propriile judecăţi - şi lucrul acesta poate fi discutat cu copilul.

 

Şi totuşi, sunteţi convinşi că dascălul este slab. Dar de ce? Poate că este pur şi simplu tânăr şi lipsit de experienţă - dar asta o să treacă. Sau, dimpotrivă, este bătrân şi neputincios, dar nu renunţă la predat fiindcă are o pensie de mizerie sau fiindcă se teme de singurătate. Şi asta se poate discuta: pentru copii, experienţa compasiunii este foarte folositoare. Dacă copilul n-are dreptate, trebuie să elucidaţi împreună cu el privinţa în care a greşit şi cauza din care a făcut-o. Dacă n-are dreptate dascălul, trebuie să aflaţi ce a făcut, în mod concret: într-adevăr, poate că a făcut ceva inacceptabil. Şi atunci trebuie acţionat - cu gradul de duritate necesar şi între limitele legii.

 

Dacă copilul e însă mic, dar vorbeşte urât despre învăţătoare, trebuie să vă gândiţi dacă totul este în regulă cu el. La copiii mici funcţionează de obicei un fel de prezumpţie de nevinovăţie a adultului: pentru el, învăţătoarea e totdeauna deşteaptă şi bună. Trebuie neapărat să-l faceţi pe copil să înţeleagă: despre orice om - şi asta este valabil nu numai în privinţa adulţilor - este mai bine să vorbeşti cumpănit şi fără prejudecăţi.

 

Adulţii au dreptul să se aştepte la respect din partea copiilor. în copilăria noastră încă se mai considera că trebuie să ascultăm de adulţi pur şi simplu pentru că sunt adulţi: cu cadrul didactic nu te contrazici, ci asculţi de el. Acum vremurile s-au schimbat. Adultul nu mai poate conta pe respect doar fiindcă este mai în vârstă; totuşi, el este demn de respect ca orice altă persoană umană. Acum, elevul poate să nu fie de acord cu pedagogul şi să discute în contradictoriu cu el; mai mult decât atât, există şcoli pentru care dreptul elevului de a gândi independent şi a nu fi de acord cu învăţătoarea este o valoare fundamentală. In general, un copil foarte inteligent se poate opune oricăror cunoştinţe „de-a gata”: el simte că trebuie să ajungă la ele singur, nu să le primească „pe încredere”. Totuşi, nu orice cadru didactic este gata de asta.

 

Adeseori, copiii reproduc ceea ce aud de la adulţi. Noi am devenit martorii procesului desacralizării dascălului. In ţara noastră, pedagogii nu au avut niciodată salarii mari - totuşi, munca lor era percepută şi de ei înşişi, şi de societate în ansamblul ei, ca o misiune. Acum, li se propune rolul de mercenari care prestează servicii educaţionale - cu toate că dascălii, orice s-ar spune despre ei, nu numai le predau copiilor noştri, ci îi şi educă. Situaţia când părinţii - iar în urma lor şi copiii - încep să îl privească pe dascăl ca pe un prestator de servicii şi pedagogul se simte umilit are anumite urmări. în primul rând, dascălul va simţi tentaţia de a folosi puterea pe care o are asupra copilului pentru a obţine compensaţie morală, pentru autoafirmare. Ca atare, refuzând să-i acorde respectul cuvenit, părinţii îl pun într-o situaţie proastă pe propriul copil.

 

In al doilea rând, orice proces didactic e imposibil fără elemente de silire. Dacă pedagogul nu este exigent faţă de elevi, de la o astfel de învăţătură nu e de aşteptat folos. In fine, sunt devalorizate înseşi cunoştinţele pentru care copiii şi merg la şcoală, căci purtătorul acestor cunoştinţe nu este demn de respect în ochii elevului.

 

Părinţii şi pedagogii ar trebui să fie, în mod natural, aliaţi. Totuşi, pe succes se poate conta numai în cazul când ei se vor trata reciproc cu respectul cuvenit şi îl vor trata şi pe copil la fel.