În România, bacul a fost introdus pentru prima dată în 1925, printr-o lege emisă de Dr. Constantin Angelescu, ministrul Instrucțiunii Publice (Ministerul Educației de azi) de la acea vreme.
Angelescu, chirurg ca profesie de bază, originar din Buzău și școlit în Franța, a hotărât că adolescenții au nevoie de o examinare aprofundată a tuturor cunoștințelor importante pe care le acumulează în timpul liceului. Să nu uităm că este o epocă înfloritoare din punct de vedere cultural (dar la orașe), la doar câțiva ani de la Marea Unire, care a adus României un procent de populație substanțial, în mare parte format din analfabeți, fără cunoștințe minime. După cum se aștepta toată lumea, examenul avea să stârnească groază în rândul elevilor și o rată de promovabilitate dezastruoasă. Dar era un început, un pas în față în evoluția României.
Din 1925 și până în prezent însă, niciodată nu a existat un bac mai dificil precum cel din perioada interbelică. Pentru că politica vremii se axa pe calitate, așteptările erau uriașe, materiile extrem de stufoase, profesorii foarte severi, iar elevii erau năuciți de carte și teama de eșec.
În perioada interbelică, Bacul se dădea în două sesiuni: una de vară, în perioada 25 iunie – 10 iulie și una de toamnă, în perioada 15 – 30 septembrie. Adică terminau școala în teroare și o începeau în alt stres.
Nu îți imagina că îi lua cineva la bătaie sau li se amputau membre dacă nu știau. Era o confruntare psihologică, greu de suportat și teama de eșec și stigmatizare socială (pe atunci, nu erau la modă prostia și vagabondajul, chiar dacă existau din belșug).
Comisia de examinare era instituită de minister și era formată din șapte profesori: șase erau titulari ai liceului unde se susțineau probele, iar unul avea rolul de președinte al comisiei, ales dintre membrii corpului didactic universitar, profesor, agregat sau conferenţiar definitiv de la Facultatea de Litere (era o vreme când Literele era una dintre cele mai importante facultăți din țară) sau de Ştiinţte ori dintre foştii inspectori şcolari.
La ce materii dădeau Bacul elevii interbelici
La începutul secolului XX, sub auspiciile social-politice ale vremurilor din veacul precedent, se punea foarte mult accent pe instruirea tinerilor cu informații din varii domenii. Să nu uităm că este o epocă în care descoperirile științifice încep să ia avânt, iar elevii trebuiau ținuți la curent cu cele mai noi inovații.
Prin urmare, materiile fundamentale erau: limba şi literatura română, istoria românilor, geografia României, instrucţia civică și o limbă modernă (la alegere). La acestea se adăugau alte două materii speciale, în funcţie de liceu.
De asemenea, erau patru tipuri de liceu care funcționau în perioada interbelică, clasificate după profilul învățăturii: industrial, economic, pedagogic şi real-umanist.
Din 1925 până în prezent, Bacul a suferit diverse modificări, la fel ca sistemul educațional și materiile predate elevilor. Pe măsură ce comunismul s-a instalat în România, după al Doilea Război Mondial, învățământul a început să pluseze mai mult pe cantitate decât pe calitate. Dar m-aș feri să judec învățământul din timpul comunismului la nivelul de propagandă de azi. Dincolo de cenzură și minciunile de tip sovietic care au fost introduse în materii, învățământul comunist era mai stabil decât cel din prezent. Dar nu înseamnă neapărat că era mai bun. Complet pe playtech.ro...