Nu știu alții cum sunt, însă eu, când îmi aduc aminte de chinul prin care am trecut în anii de școală ai ciclului gimnazial la matematică…ma înspăimânt și-mi dau seama că această amintire amară nu-mi va dispărea toată viață.
De fiecare data când intra în clasă doamnă profesoară, sângele îmi îngheța în vene și paralizam, mă rugăm în gând să nu mă asculte și mă concentram asupra respirației, pentru că mi se părea că este prea zgomotoasă și îi va atrage atenția asupra mea. Bineînțeles că o dată la o perioadă de timp era rândul meu să fiu ascultată și scoasă la tablă, iar atunci când acest calvar se dezlănțuia, nu știam să fac niciun exercițiu și luam de obicei nota 4, 5 sau 6 și mă simțeam umilită în fața întregii clase.
Cu aceste note m-am chinuit toți cei patru ani și, desigur, intensitatea sentimentelor creștea pe măsură ce avansam în materie, odată cu trecerea anilor și creșterea gradului de dificultate. Mă simțeam proastă și eram convinsă de asta. Eram inferioară colegilor mei la această materie, toată lumea o știa și mă tratau că atare. Din toată matematică celor 4 ani nu cred că am învățat mare lucru până a sosit momentul admiterii la liceu și mama a decis să merg la meditații la oraș pentru că voiam să intru la Colegiul Pedagogic și eram sigură că nu voi trece de matematică.
Noua doamnă profesoară era caldă, explica atent exercițiile, cu calm, eu le înțelegeam, însă nu eram convinsă că matematica este accesibilă pentru mine și că o voi putea privi vreodată în viață fără să-mi fie frică de mușcătura ei.
Reîntoarsă în învățământ, am observat că elevii cu care interacționam aveau minți pentru matematică sau nu, balanța era oarecum echilibrată între comunicare în limbă română și știința numerelor. Am observat copii care priveau în gol, așa cum obișnuiam și eu să privesc în anii de școală, alții cărora le transpirau mâinile și nu mai puteau scrie, alții care cereau voie la toaletă de nenumărate ori în timpul unei ore; într-o zi, chiar am observat un elev care mișca ritmic din picioare pe sub bancă și se înroșise foarte tare la față și am decis într-un moment de revelație absolută că vreau să-i ajut. Am început să-mi ajut elevii schimbându-mă pe mine, lucrând cu propria mentalitate și încercând să ies din tiparele în care am fost înghesuită pe băncile școlii, am început să identific copiii senzoriali, copiii hiperactivi și pe cei timizi, am găsit soluții pentru fiecare în parte, i-am ținut de mână și i-am asigurat că nu mă voi supăra dacă vor răspunde greșit și nici nu-i voi umili în fața colegilor, le-am spus că fiecare minte este diferită, funcționează într-un mod special și fiecare exercițiu sau poveste matematică ne permite să sărbătorim bunătatea fiecăruia dintre noi și ne testează nivelul de anduranță și acceptare.
Am descoperit că matematica are un ritm propriu în mintea fiecărui copil, ritm pe care eu nu îl pot influența, însă îl pot identifica și respecta ca atare, am început să le permit elevilor mei să lucreze în echipă și să se ajute atunci când se împotmolesc într-un raționament din dorința de a-i aduce în ZPD – Zona Proximei Dezvoltări a lui Vygotky și am început să văd artificii pe tavanul clasei. Din acel punct, elevii mei au prins și ei gustul matematicii astfel organizate în sala de clasă și au început să iubească momentele de lucru. Toată această sărbătoare s-a transferat și către celelalte materii, iar noi am început să lucrăm mai bine în echipă și apoi din ce în ce mai bine și individual.
Apoi am descoperit matematica în stil singaporez care a venit să-mi valideze convingerile pe care le aveam despre modul în care se predă matematică pentru a fi pe placul elevilor și odată cu această metodă am început să lucrăm și mai mult cu material concret, mai exact... Citeste complet pe Republica.ro