Era odata un om care iubea povestile. Traia in saracie, dar fara de griji, bucurandu-se de orice, avand mintea mereu plina de vise. Dar lumea din jurul sau ii parea cenusie, rea, impietrita la inima si bolnava. Si aceasta il durea.

Intr-o dimineata, pe cand trecea printr-o piata insorita, ii veni o idee.

"Ce-ar fi daca le-as spune oamenilor povesti? Le-as putea istorisi despre bunatate si iubire; cu siguranta astfel i-as face mai fericiti".

Se inalta pe o banca si incepu sa zica povesti in gura mare. Batrani, femei, copii, zabovira o clipa pentru a-l asculta, dar apoi se intoarsera la ale lor, continuandu-si drumul. Stiind bine ca lumea nu se poate schimba intr-o zi, povestitorul nostru nu se descuraja. In ziua urmatoare se intoarse in acelasi loc si grai din nou cele mai miscatoare cuvinte care puteau iesi din inima sa. Din nou se oprira cativa oameni, desi mai putini ca in ziua precedenta. Ba unii chiar rasera de el. Altii inca il considerara nebun. El insa continua cu multa cutezanta sa povesteasca.

CITEȘTE ȘI: "Mamă, l-am văzut pe tata cu una… (Foto, Video)"

Incapatanat, se intorcea in fiece zi in piata sa vorbeasca lumii, sa-i daruiasca povestile sale despre iubire si alte minunatii. Dar cei care stateau gura casca erau tot mai putini si in curand ajunse sa vorbeasca doar umbrelor trecatorilor grabiti care abia de se mai apropiau. Dar nu renunta.

Isi dadu seama ca nu stia si ca nici nu dorea sa faca altceva decat sa-si istoriseasca povestile de suflet, chiar daca nimeni nu parea interesat de ele. Incepu sa le istoriseasca cu ochii inchisi, numai pentru ca ii placea sa le asculte, fara sa-i pese daca era sau nu ascultat.

Astfel trecura ani si ani. Intr-o seara de iarna, de Craciun, in timp ce istorisea o minunata poveste pe cand soarele apunea nepasator, simti ca il trage cineva de maneca. Deschise ochii si vazu un baietandru. Acesta se stramba zeflemitor spre el:

"Nu vezi ca nu te asculta nimeni, ca nu te-a ascultat nimeni niciodata si ca nimeni nu te va asculta vreodata? De ce, saracie, te incapatanezi sa iti pierzi asa timpul?".

"Imi iubesc semenii", raspunse povestitorul. "De aceea m-am gandit sa ii fac fericiti".

Baiatul rase: "Biet nebun, si au devenit astfel mai fericiti?".

"Nu stiu", raspunse povestitorul dand din cap.

"Si atunci de ce te incapatanezi?", intreba baiatul cuprins dintr-o data de mila.

"Voi continua sa povestesc si voi povesti pana la moarte. Odata, o faceam pentru a schimba lumea…".

Tacu si chipul sau se lumina. Apoi spuse:

"Acum povestesc pentru ca lumea sa nu ma schimbe pe mine".