CONSTANTIN ADAM
Voievodul, sau vodă, era căpetenia oştirii, comandantul, domnul Moldovei ori al Valahiei, aceasta în accepţiunea stricto-senso a noţiunii, pentru că acest rang în sens metaforic poate fi atribuit şi acelei persoane care este în vârful piramidei într-o anumită branşă, fiind model în acel domeniu... Istoria şi civilizaţia românească au cunoscut şi recunoscut câţiva mari voievozi.
"Sveti Ştefan", cum l-a numit poporul pe Ştefan cel Mare, ajunge domn al Ţării Moldovei în aprilie 1457, într-o perioadă când turcii tocmai cuceriseră de puţin timp Constantinopolul (1453) şi erau într-o vertiginoasă ascensiune, unul din ţelurile lor fiind şi stăpânirea micii Ţări a Moldovei, importantă intersecţie de drumuri între Nordul şi Sudul, Estul şi Vestul Europei. Indeplinirea planului lor era împiedicată de acest Muşat care, ajuns domn, "gătitu-s-a de mari lucruri să facă..." văzând în Moldova... "poarta creştinătăţii... şi dacă această poartă va fi pierdută, atunci toată creştinătatea va fi în primejdie...".
"Fost-au acest Vodă Ştefan om nu mare de statu, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu... Amintrelea era om întregu la fire, neleneşu şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucru de războaie meşter: unde era nevoie, însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze, şi pentru aceia raru războiu de nu biruia." (Grigore Ureche –Letopiseţul Ţării Moldovei).
Lunga-i domnie va fi una de neutralitate cu vecinii, de alianţe şi de apărare împotriva turcilor. Pentru realizarea acestui plan el a întărit, a construit cetăţi de apărare şi a orânduit slujba militară obligatorie pentru toţi proprietarii de pământ,... şi cum toţi aveau pământ, ţărani, târgoveţi, boieri mari şi mici, curteni, hâsari (cei scutiţi de anumite biruri), pârcălabi, staroştii (locuitori de pe moşiile mănăstireşti), la care se adăugau lefegiii – toţi aceştia erau organi-zaţi în pâlcuri comandate de dregători, formând sub ordinele domnitorului, la nevoie, oastea moldovenească tot timpul gata de apărare şi de a purta un război... Şi au cam curs războaiele în acea jumătate de veac, unul după altul...În 1474, sultanul Mahomed II trimite solie grabnică prin care cere lui Ştefan să predea turcilor cetăţile Chilia şi Cetatea Albă şi să plătească birul pe anii din urmă. Cererea aceasta era o adevărată declaraţie de război. Supărat de neascultarea lui Ştefan, Mahomed II dă ordin beglebergului Rumeliei, Soliman Paşa, să atace Moldova. Acesta veni cu o oaste de peste o sută de mii de oameni, Ştefan întâmpinându-l doar cu vreo patruzeci de mii. Lupta are loc la vărsarea Racovăţului în apa Bârladului, într-un loc mlăştinos şi păduros, unde drumul trecea peste un pod înalt într-un defileu foarte îngust. Înfruntarea se petrecu într-o zi de marţi, 10 ianuarie 1475, pe o pâclă groasă de nu se zărea decât la câţiva paşi în faţă. Grosul coloanei turceşti a fost atras în capcană de sunetele de bucium ale oastei lui Ştefan şi surprins în momentul trecerii podului. Începutul luptei dădu încredere turcilor că vor fi victorioşi, dar imediat sunt atacaţi din flanc şi din spate şi măcelăriţi. Mii de ieniceri îşi găsiră locul de veci în această vale, înroşind cu sângele lor apa Bârladului...
Cei rămaşi în viaţă o luară la fugă urmăriţi de vitejii moldoveni care-i nimicesc. "Gintele turceşti nu suferiseră încă niciodată o mai mare înfrângere"- avea să mărturisească mama vitregă a sultanului. "Prin victoria de la Vaslui, consemna Sanctitatea Sa Papa Sixt al IV-lea, marele domn al Moldovei a devenit o celebritate europeană şi i s-au deschis porţile istoriei universale, căci prin înfrângerea unui comandant atât de vestit şi de experimentat ca Soliman Paşa, s-a dat o loviturtă simţitoare turcilor şi s-a redobândit speranţa în posibilitatea înlăturării pericolului turcesc." Cronicarul polonez Dlugosz, impresionat de victoriile lui Ştefan, notează în cronica sa: "Un bărbat demn de admirat... care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită contra turcilor, după părerea mea este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător al luptelor contra turcilor...".
Şi pentru că după fiecare dintre războaie avea obiceiul să mulţumească lui Dumnezeu pentru ajutorul dat ridicând câte un lăcaş de închinăciune, răsplătind astfel şi vitejia bravilor oşteni, poporenii, pe care el tot timpul s-a sprijinit, l-au numit "cel Sfânt", implorându-l să-i ajute ori de câte ori erau la necaz şi slăvindu-l în cântecele lor: "Ştefan, Ştefan, domn cel mare / Seamăn pe lume nu are / Decât numai mândrul soare...", iar poeţii i-au închinat versuri nemuritoare: "Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta / Lasă arhimandritului / Toată grija schitului /.../ Clopotele să le tragă / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă / Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău!" (M.Eminescu).
Nici peste secole ecoul victoriilor lui nu s-a ştirbit cu ceva, rămânând mereu viu în sufletele şi inimile urmaşilor, Ştefan fiind recunoscut ca unul dintre cei mai mari strategi ai lumii medievale. Intr-un discurs ţinut la Iaşi la 4 octombrie 1904, Regele românilor Carol I spunea: "Ştefan Vodă este nu numai fala neamului românesc, dar şi un erou al creştinătăţii, căci a întrupat în el virtuţile firii româneşti şi măreţul avânt al Cruciaţilor punând stavilă valului năvălitor al islamului."
Imediat după izbânda de la Vaslui, pe la mijlocul lui ghenarie 1475, marele voievod se spoveduieşte egumenului Ioasaf, plănuind şi construirea unei noi biserici. Data aceasta nu s-a păstrat cu exactitate în memoria colectivă şi nici cronicarii n-au consemnat-o... o alta însă, dintr-un alt ghenarie, dintr-un alt veac, va fi întipărită pentru totdeauna după trei sute şaptezeci şi cinci de ani, în Mitrica (Registrul pentru naşteri şi botezuri) pe anul 1850 a Bisericii "Adormirea Maicii Domnului" (Uspenia) din Târgul Doamnei (Botoşani)... ctitoria Elenei Doamna - soţia lui Petru Rareş.
Gerul era năpraznic şi viscolul fioros. Puţini erau cei care se încumetau să iasă din casă. Dar ca printr-o minune vântul s-a liniştit, gerul s-a potolit, iar norii s-au răzbunat făcând loc unui cer senin şi limpede... Astrele au profitat, s-au adunat repede, au ţinut sfat şi, cu îngăduinţa Proniei Cereşti, un astru s-a oprit din călătoria-i galactică, a luat chip de om şi sub înfăţişarea unui nou-născut poposi într-o casă de pe Uliţa Domnească. Ursitoarele nu pierdură ocazia să-şi impună voinţa. Se uniră în grabă la fereastra iatacului lehuzei şi cum îl văzură, hotărâră ca acest prunc să ajungă voievod!... Trecură anii... Băiatul crescu împreună cu fraţii şi surorile sale, ocrotit de o mamă blândă şi iubitoare. Vara, cât era ziulica de mare, cutreiera prin pădurea de lângă sat, scăldându-se în lacul codrilor albastru, visând la Feţi Frumoşi şi fete blonde, încercând să dezlege enigma stelei care a răsărit şi a plopilor care mereu îi ieşeau fără soţ... Toamna pleca în lume să se şcolească şi să cunoască românii din Hotin şi pân’ la Tisa şi să se roage la locurile sfinţite cu mormintele domnitorilor ca să mântuie neamul său... Când avea timp îşi înmuia pana de-a dreptul în Luceafăr şi mai scria câte o poezie... "La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu se-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.../.../ Dar deodat’ un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.../ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii...".
Peste ani pruncul deveni un tânăr frumos ca un Apollon, cu plete lungi şi frunte înaltă şi, aşa cum rânduiră zânele ursitoare, ajunse Voievod! Voievodatul lui –Literatura Română. Supuşii lui – Cuvintele Limbii Române. Şi cum supuşii îşi ascultă şi respectă voievodul, la sfatul lui renunţară la haina arhaică medievală, se spălară, se pieptănară, se dichisiră până ajunseră curaţi şi puri ca diamantul. De atunci ei formează coroana de mărgăritare de pe frontonul palatului care este Limba Literară... Într-o zi, un cunoscător, impresionat de frumuseţea construcţiei, se gândi să-i aducă un blazon pe care era scris "Mihai Eminescu". Voievodului îi plăcu atât de mult, încât hotărî să păstreze acest înscris. Mărgăritarele au fost apoi rearanjate şi organizate în şiraguri şi coliere, în ordini şi chipuri variate, formând bijuterii de mare valoare artistică cu care orice voievod s-ar putea mândri... "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, / Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? /.../ De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a /.../ A fost odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată /.../ Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă /.../ Făclie de veghe pe umezi morminte /.../ Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.../...".
Ziua în care astrul a coborât pe pământ şi s-a făcut om, a devenit Sărbătoare Naţională a Culturii Române. "Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi tragă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale" (G.Călinescu).
"Afară de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne-a vărsat-o în suflet" (Emil Cioran).
10 ianuarie 1475 – 15 ianuarie 1850. Două date memorabile, două repere în istoria şi conştiinţa românilor.
Ştefan şi Mihai. Doi aştri tutelari, două culmi fără de care n-am fi fost decât un popor mult mai sărac...
Ştefan - Vitejie, cutezanţă, isteţime.
Mihai - Profunzime, perfecţiune, rafinament...
Doi voievozi! Doi oşteni!
Primul – în fruntea războiul pentru entitate românească şi ortodoxă.
Al doilea – în capul luptei pentru modernizarea limbii şi ascuţirea cugetării...
Ştefan şi Mihai. Două nume cu puternice vibraţii în sufletele şi simţirea românească; doi învingători exemplari despre care se va vorbi cât va exista mândria că suntem români...
La mulţi ani de Ziua Naţională a Culturii Române!
(Constantin Adam)
