A jucat în peste 50 de filme, iar memoria colectivă îl asociază cu roluri dintr-o tipologie românească specifică „omului nou” comunist, acel „fâșneț” cinic și perfid, insinuant, la limita legii pe care se pricepe de minune să o eludeze. „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile” a fost punctul de cotitură al carierei sale cinematografice, iar rolul domnului Bebe l-a consacrat ca fiind „cel mai bun actor rău”. Dar nu se cantonează în rolurile de dur și, în ciuda credibilității, nu se transpune pe sine mai mult decât e cazul, convins fiind că „un actor nu trebuie să-și piardă nici o clipă buletinul”.
Omul Vlad Ivanov e o combinație autentică de jovialitate, seriozitate și profesionalism, pe care succesul nu l-a smintit în vreun fel. Dovadă și punctualitatea cu care s-a prezentat la interviu, detaliu nesemnificativ la prima vedere, dar rarisim în lumea celebrităților, care se lasă așteptate. Cu toate că este un răsfățat al premiilor și galelor, al reflectoarelor în general, Vlad Ivanov e departe de mondenitățile aferente statutului său cinematografic – o persoană discretă, cu bunul-simț al omului care și-a construit viața de la zero, prin propriile puteri.
Cum ați descrie brandul „Vlad Ivanov”?
Nu m-am gândit deloc la mine astfel, dar, dacă mă întrebați, cred că reprezint o combinație de șansă, seriozitate și profesionalism. Profesoara mea, Sanda Manu, îmi spunea deseori că în profesia de actor, oricât de talentat ai fi, dacă nu ai noroc, e mai greu să răzbați. Am avut noroc să întâlnesc oameni minunați, care m-au modelat.
Cine crede lumea că sunteți?
Mulți mă confundă și mă asimilează cu personajele negative pe care le interpretez. Pe seama mea chiar circulă o glumă – „cel mai bun actor rău”.
Cine sunteți, de fapt?
Sunt un om ca toți oamenii – liniștit, ocupat și pasionat de ceea ce face. Iar eu fac o meserie pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.
Conflictul dintre generații spune că tinerii cred că de la ei începe totul, iar bătrânii, adică cei consacrați, cred că odată cu ei se sfârșește totul. Dv. unde vă poziționați pe această axă în actorie?
Mai am multe de învățat. La întâlnirile la care sunt invitat, gen master class, încerc să nu mă dau profesor; chiar dacă am primit multe invitații de a preda, aș vrea să acumulez mai multă experiență.
Vă vedeți în poziția de profesor?
Cine știe, a fi profesor de teatru și de film e o sarcină și plăcută, dar și extrem de intensă și de dificilă. Nu aș vrea să vin 2-3 zile la școală, printre picături, apoi să fiu plecat la filmări câte o lună.
Ce vă face atât de „atemporal” în rolurile dv.?
Asta ține mult de scenariu, acesta te poziționează într-o anumită epocă. Și fiindcă multe personaje pe care le interpretez sunt din zona „negativă”, mă preocupă să găsesc, de la personaj la personaj, noi laturi ale răului. Încerc să nu semene între ele, încerc să le salvez și să le găsesc un înțeles – de ce au ajuns în acel punct și de ce acționează așa. Caut acel punct de cotitură din viața lor.
Cine sunt mentorii dv.?
O menționez des pe Sanda Manu. Au fost întâlniri importante în teatru, care m-au îmbogățit profesional și uman: Andrei Șerban, Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija. În film, Cristian Mungiu, cu al său „4,3,2”, a fost punctul meu de cotitură în viața cinematografică, pentru că de-acolo, practic, am început să cresc. Fiind foarte difuzat, mulți cineaști au putut să mă vadă la treabă. Dar primii care „m-au pus pe șine” au fost profesorii mei de la Școala Populară de Artă din Botoșani, Teodor și Silvia Predescu. Ei au văzut în tânărul de atunci și talentul, și omul. Ei m-au văzut în perspectivă și au știut cum să îmi vorbească, ce cărți să îmi dea să citesc, cum să mă modeleze.
Care e povestea dv. preferată?
Îmi plac poveștile de viață, în general. În copilărie am fost impresionat de „Fetița cu chibrituri”.
Ați lucrat cu actori mari de la Hollywood – Ed Harris, John Hart. Ce au specific acești actori și nu au actorii români?
Ce e foarte diferit nu ține de oameni, ci de școala lor de film. Ei au tradiție în școala de film, în timp ce la noi, din păcate, școala de film lipsește cu desăvârșire. Antrenamentul specific pe care ar trebui să îl facă orice student în facultate pentru film este aproape nul. La noi, se învață din mers. Regizorii români sunt marcați de faptul că școala românească nu scoate actori de film cu care să poată lucra. Actorii români sunt foarte teatrali. Sunt tehnici diferite. Eu am avut șansa să lucrez în multe coproducții internaționale după 1990 și, fiind în echipă, în spatele camerei, am avut șansa să învăț. Acolo nu poți greși de două ori. Ai greșit o dată, a doua oară nu te mai regăsești în nicio distribuție. Nivelul este foarte înalt.
Locul preferat care vă încarcă de energie?
Muntele. Oriunde la munte. Am bătut aproape toți munții din România, merg cu mare bucurie, iar dacă nu ajung într-un an, mă simt amputat. Muntele mă încarcă. Fac drumeții, trasee, deseori la peste 2.000 de metri, nu plimbări cu telecabina. Mă feresc de schi și de tot ce m-ar putea accidenta și m-ar putea scoate din „uz”. Când ai contracte serioase, trebuie să fii foarte atent la astfel de lucruri.
Când v-a fost cel mai greu în viață?
Profesional vorbind, a fost o perioadă grea, deși, privind în urmă, a fost o perioadă necesară. A fost a treia oară când am picat examenul de admitere la facultate, iar un an am fost nevoit să lucrez la Gara de Nord, într-o consignație, ca vânzător în tura de noapte. Ajungeam dimineața acasă, dormeam patru ore și de la 13.00 la 20.00 eram audient la cursurile clasei profesorului Dem Rădulescu. Mi-a fost greu și că veneam din Botoșani, un oraș liniștit, iar tumultul și vacarmul Capitalei m-au izbit de-a dreptul, dar a fost o perioadă extrem de benefică, ce m-a modelat și profesional, și uman. Integral pe revistacariere.ro...