Conform documentelor publice de autorizație de construcție publicate pe site-ul Primăriei Botoșani, casa Sigismund Dombrovschi, ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea pe strada Bulevard nr. 66 (denumirea interbelică, actualul Bulevard Mihai Eminescu nr. 58), urmează să fie demolată fără urmă de menajamente, pentru a lăsa loc unei construcții noi.
Deși clădirea nu a fost niciodată clasată ca monument istoric, ea reprezintă o pagină importantă din istoria comunității botoșănene. Lipsa protecției legale o condamnă, din păcate, la aceeași soartă pe care au avut-o multe alte imobile de patrimoniu local: dispariția definitivă.
Dar cine au fost cei care au locuit aici? Ce poveste ascund zidurile acestei case?
Familia Dombrovschi – o prezență marcantă în Botoșani
Sigismund (sau Sigmund) Dombrovschi (1851–1901) s-a născut la Hreațca (sau în orașul Suceava conform certif. căsătorie), în Bucovina habsburgică. A studiat la Viena, unde a obținut diplome tehnice și a respirat aerul cosmopolit al capitalei imperiale. Întors în România, s-a stabilit la Botoșani, unde a devenit magistrat, membru al Partidului Conservator și consilier județean. În 1893, prin lege specială, a primit cetățenia română.
În viața publică locală era un om cunoscut și respectat, iar în plan social dar totuși privat s-a remarcat ca francmason în loja „Familia Italiană” (diplome din 1889 și 1891). Totuși, visul lui era să aibă o familie și o casă de neam care să dăinuie.
Pe 2 septembrie 1884, acum 141 de ani, s-a căsătorit cu Etelca Hajnal, fiica farmacistului Emeric și a Emelinei Hajnal din Botoșani. Etelca, „bătrâna unguroaică” cum aveau să o numească mai târziu vecinii, aducea cu ea spiritul disciplinat și cald al unei familii maghiare refugiate după revoluția eșuată din 1848. Prin această alianță, familia Dombrovschi s-a legat de dinastiile de farmacişti Lochman, Binder, Gorgias și Argenti, aceștia fiind înrudiți oarecum prin căsătorii.
Nașterea bătrânei case, pe care astăzi o vedem
În 1896, Sigismund a obținut autorizația de construcție, iar până în 1900 casa era deja ridicată: o clădire eclectică, cu fațadă sobră, camere înalte și pivnițe boltite. Unii istorici ai patrimoniului menționează că imobilul avea elemente chiar mai vechi, cu pivnițe datând din secolul XVIII. Iar aceasta, desigur, este o certitudine, deoarece în 1831 la întocmirea primului plan topografic militar al orașului de către inginerii topografi țariști, pe amplasamentul casei actuale exista o casă din lemn, iar pivnița era probabil a acesteia.
Casa respira siguranță și statut. Putem să ne imaginăm cum în serile lungi, geroase și întunecoase, când încă curentul electric încă nu era instalat la Botoșani și lumânările de parafină de pe stâlpi luminau străzile și curțile, Etelca aduna copiii în salon cu o lampă, iar Sigismund, în toga sobră de magistrat, le povestea despre lege, dreptate și datorie față de țară. Urmările s-au văzut, căci după cum vom vedea, copiii ce au trăit cândva în această casă au devenit oameni respectabili în societatea românească, băieții fiind și decorați în perioada lor de viață de Statul Român pentru serviciile aduse țării...
În acele încăperi, în această casă pe care astăzi o vedem scorojită și aproape de demolare, au crescut cei trei copii ai familiei:
Victor Alexandru Dombrovschi (1887–1969) – viitor general al armatei române și de două ori Primar General al Bucureștiului, modernizator al Capitalei;
Norbert Ștefan Dombrovschi – viitor judecător și președinte al Curții de Apel Botoșani.
Elise Dombrovschi – fiica cea mică, căsătorită cu (atunci) locotenentul de armată Constantin Grigore Văsescu, intrând ca mireasă într-o altă familie de tradiție venită de prin Fălticeni.
Viața din casă
Casa Dombrovschi era plină de musafiri. Pe lângă prietenii din Botoșani, aici soseau scrisori și vizite de la Iași, Viena, Galați, București, etc. Familiile Lochman, Binder, Saint Georges, Linde se intersectau în poveștile de familie. În jurul mesei din salon se discutau idei moderne, se făceau planuri de carieră și se visau destine europene pentru copiii familiilor acestora.
După moartea lui Sigismund în 1901, povara casei a rămas pe umerii Etelcăi, bătrâna unguroaică. Ea a devenit stăpâna neclintită a casei, o femeie hotărâtă, cu accent maghiar, care păstra tradițiile dar și deschiderea spre lume. Sub ochii ei, copiii au crescut și au plecat spre carierele lor strălucite. Totuși, văduva Etelca, reușește să-și refacă viața căsătorindu-se după aproximativ 12 ani de la decesul soțului cu un alt domn de familie bună din vechea familie a Ghiculeștilor. Ștefan Ghyka, proprietar de moșie, și el la rândul lui văduv, născut în Bacău dar domiciliat aproape de viitoarea soție pe strada Kogălniceanu la numărul 4, avea să se căsătoarească la Botoșani cu Etelca pe data de 24 februarie 1913.
Destinele copiilor
De pe scările acestei case a pornit Victor Alexandru, care avea să conducă regimentul de cavalerie pe fronturile Primului Război Mondial și să urce până la rangul de general. Mai târziu, ca primar al Bucureștiului (1938–1940 și 1944–1948), a transformat Capitala prin bulevarde noi, pasaje rutiere și locuințe pentru muncitori.
Tot din această casă a pornit și Norbert Ștefan, viitor magistrat de elită, ajuns președinte al Curții de Apel Botoșani și inspector judecătoresc la Cernăuți. Prin el, familia s-a legat de alte neamuri puternice – Saint Georges, Gorgias, Argenti, Văsescu.
Elise, mezina, născută la Curtești ca și ceilalți frați pe moșia părinților, s-a căsătorit la Botoșani pe data de 29 septembrie 1913 cu locotenentul de armată Constantin Grigore Văsescu, ducând mai departe alianțele cu familiile de tradiție din Fălticeni și Iași.
Un loc al memoriei
Casa de pe Bulevardul Eminescu a supraviețuit războaielor și schimbărilor de regim, dar zidurile ei au păstrat amintirea vremurilor când Sigismund și Etelca creșteau copii pentru a-i trimite în slujba țării.
Astăzi, însă, istoria nu mai cântărește în fața buldozerelor. Pentru autorități, casa nu e monument istoric, ci doar un teren „bun de construit”.
Epilog
Ultimul proprietar al acestei case de dinainte de naționalizare a aparținut magistratului Ștefan Norbert Dombrovschi, căci dumnealui încă trăia și locuia în ea în anii 50', fiind marginalizat de către comuniștii lui Gheorghiu Dejca fiind fost exploatator, burghez și moșier. Ultimul dintre frați care a decedat este generalul Victor Dombrovschi din București ( fost vecin cu Octavian Goga pe strada Puțul de piatră), care a decedat în 1969. Norbert probabil prin anii 50', de asemenea și fata, Elise, care este înmormântată la Eternitatea la un loc cu tatăl său, Sigismund.
Demolarea Casei Dombrovschi va însemna nu doar dispariția unei clădiri vechi. Înseamnă ștergerea unui capitol din memoria Botoșanilor.
Se pierde locul unde o mamă unguroaică, Etelca, a crescut un general - primar al Capitalei și un judecător de rang înalt. Se pierde o casă în care elite locale și europene se întâlneau, unde se visau destine pentru o Românie modernă cât și pentru un Botoșani modern.
Această casă nu era doar un acoperiș, ci o poveste despre identitate, memorie și legătura orașului nostru cu Europa.
Odată cu ea, Botoșanii mai pierd o filă din sufletul lor.
Text: Botoșaniul de odinioară
Foto: Dan Mocrei
