Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (†1656) s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza din Dalmaţia, într-o familie de creştini valahi. La botez primise numele de Iacob. Rămânând orfan de tată, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte. Pe când avea 15 ani, tânărul Iacob a fost chemat de Hristos la sfânta nevoinţă călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida. După cinci ani se duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre nevoinţe, îmbracă schima monahicească primind numele Iosif. S-a ostenit mult în post şi rugăciune şi pentru aceasta Dumnezeu i-a dat lui darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Văzându-l umbrit de Duhul Sfânt, părinţii mănăstirii l-au făcut preot şi l-au rânduit duhovnic al călugărilor. Mai târziu a fost numit egumen al Mănăstirii „Sfântul Ştefan” din Adrianopol, pe care a condus-o cu înţelepciune timp de şase ani. Răposând Mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, călăuziţi de Duhul Sfânt, au ales păstor al lor pe Cuviosul Iosif. În cei trei ani (1650-1653) cât a fost Mitropolit al Banatului s-a dovedit un bun păstor şi apărător al Ortodoxiei. Era tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune. A fost ales păstor al Bisericii Banatului, chiar dacă avea 80 de ani. Era vestit în ţările balcanice şi cinstit ca sfânt încă din viaţă. În anii de păstorire a făcut şi minuni, a alinat suferinţa unor credincioşi şi la rugăciunea sa cu lacrimi Dumnezeu a trimis ploaie să stingă focul ce cuprinsese partea de apus a Timişoarei. Datorită vieţii sale, Dumnezeu i-a dăruit sfinţenia. Sfântul Cuvios Iosif cel Nou de la Partoş a trăit între anii 1568 şi 1656, în ultimii trei retrăgându-se la Mănăstirea Partoş din judeţul Timiş.

Sfântul Ierarh Visarion s-a născut în anul 1490, în satul Pili din Tesalia, Grecia, din părinți dreptcredincioși, Sotirie și Maria, care i-au oferit o educație aleasă, sădindu-i în suflet cuvântul Evangheliei lui Hristos. La vârsta de 16 ani, a fost tuns în monahism, primind numele de Visarion, în amintirea Sfântului Visarion I, fost arhiepiscop al Larisei (1490–1499). După trecerea la cele veșnice a arhiepiscopului Marcu, în anul 1527, Sfântul Visarion a fost ales și cerut ca arhiepiscop de către episcopii, clericii și poporul dreptcredincios al eparhiei Larisei. A fost rânduit în scaunul arhieresc de către patriarhul Ieremia I al Constantinopolului (1522–1545). Pe când cârmuia această eparhie, a săvârșit fapte plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiți, ajuta pe cei săraci și lipsiți și se îngrijea de bunăstarea păstoriților săi.  Astfel, chivernisind cu înțelepciune și bucurie dumnezeiască turma sa duhovnicească, Sfântul Visarion s-a mutat la Domnul la vârsta de doar 50 de ani, în ziua de 13 septembrie 1540. Prăznuirea sa se face la 15 septembrie, din pricina praznicului Înălțării Sfintei Cruci. Moaștele Sfântului Visarion s-au arătat făcătoare de minuni. Capul său se păstrează până astăzi în mănăstirea zidită de el la Dusicon. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în vremea unor epidemii de ciumă, moaștele Sfântului au fost aduse de două ori în Țara Românească, potolind molima. De aceea, românii i-au arătat mare evlavie, închinându-i cu recunoștință mai multe biserici, atât în București, cât și în alte locuri din țară.