Premiat la Cannes, propus pentru Oscar, așteptând lista nominalizărilor Academiei Americane de Film, lungmetrajul „Trei kilometri până la capătul lumii” a putut fi văzut în proiecție de gală la Botoșani, în prezența actriței Crina Semciuc.
Filmul regizat de Emanuel Pârvu ilustrează un moment dramatic din viața unei comunități rurale din Delta Dunării, a unei familii încremenită în prejudecăți și fanatism dus până la extrem, care suprimă orice urmă de afecțiune umană, de iubire părintească.
O comunitate în care contează imaginea, unde conformismul este lege, iar atunci când apare factorul perturbator totul se transformă într-o dramă, pe care fiecare dintre cei implicați încearcă să o ascundă celorlalți.
O comunitate ai cărei membri sunt legați prin interese meschine, unde corupția e ceva normal, iar mușamalizarea e preferată adevărului.
Regizorul și-a construit filmul pe contraste. Calmul și normalitatea familiei lui Adi, tânărul absolvent cu un rezultat de invidiat la bacalaureat, pentru care părinții își imaginează un viitor strălucit, se schimbă brusc după agresiunea suferită de Adi, când se descoperă și secretul ascuns de acesta, generând tensiuni, culminând cu scenele de bigotism violent.
O mamă-înger, a cărei duioșie și dragoste părintească se citesc pe chip și se observă în comportament, devine demon atunci când află secretul fiului și decide că e mai important ce spune comunitatea decât iubirea pentru propriul copil. Cele trei scene: legarea, sechestrarea, strigătul sunt cutremurătoare, imposibil de privit și auzit, impactând emoțional publicul. Ca spectator ai senzația că sunt două persoane într-una singură.
Surprinzător, tatăl pare mai hotârăt decât mama să se facă dreptate, alegând instituțiile abilitate, urmând drumul normal în astfel de situații, râmânând calm, respectând angajații statului, cunoscându-și locul în comunitate, față de mamă care caută sprijinul preotului din sat dorind „vindecarea” lui Adi, nu pedepsirea vinovaților.
Inexplicabil, condamnabil chiar, comportamentul preotului în fața tânărului legat fedeleș, cu căluș la gură, pentru binele și dezlegarea căruia se roagă.
O familie ce iese din șabloane, singurul lucru cu care par a fi de acord este secretul despre copilul lor, „pe invers”, care trebuie păstrat.
Adi, personajul cheie, este un adolescent ascultător, atipic de cuminte, care își iubește și respectă părinții și nu înțelege comportamentul mamei. Memorabil rămâne dialogul fiu-mamă care încearcă să explice tot ce s-a întâmplat: „Nu trăiești cu lumea”, spune Adi, „Trăiești în ea”, replică mama. Și amândoi au dreptate.
Comportamentul cămătarului, generator de frică în rândul datornicilor, devine fals-uman atunci când interesele îi sunt afectate.Nu în ultimul rând, cadrele naturale deosebit de frumoase surprinse de camera de filmat contrastează cu sărăcia și drama trăită de Adi și familia lui, cu viața aparent idilică a satului.
Un film curat, un scenariu bine scris fără stridențe lingvistice, copleșitor prin problematica pe care o ridică, cu personaje bine conturate de actori: Bogdan Dumitrache, un tată convingător, puternic, Laura Vasiliu, o mamă oscilând între firesc și artificial, blândețe și severitate, calm și violență,
Ciprian Chiujdea, fiul „altfel”, perfect în rolul încredințat și interpretat cu multă emoție și naturalețe, Adrian Titieni, preotul care impune respect în comunitate, dar lasă loc privitorului de interpretări, iar angajata Direcției de Protecție a Copilului a fost „de acolo”.
Inspirat și sugestiv finalul, o imagine care îți rămâne întipărită pe retină și respiri ușurat privind soarele în față.
Filmul trimite cumva la romanul lui Edouard Louis „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule” (pentru cine l-a citit), cu care are câteva puncte comune.
Venită în fața publicului, la obișnuita sesiune de Q&A, actrița Crina Semciuc a răspuns doar unei singure întrebări referitoare la durata filmărilor, spectatorii, probabil marcați de ce au văzut, au ales tăcerea, în varianta „nu vorbim despre asta” ori poate introspecția și-a făcut loc în gândurile lor. Cu siguranță multe ar fi fost de discutat chiar pornind de la cele două replici - „Nu trăiești cu lumea”, „Trăiești în ea”
Asemeni unui foc mocnit pe care unii încearcă să-l stingă evitând propagaarea poluantă, „Trei kilometri până la sfaritul lumii”, lungmetrajul lui Emanuel Pârvu, este un subiect de dezbatere pentru părinți și adolescenți, indiferent de mediul social căruia îi aparțin pentru a preveni comportamentul stigmatizant al celor din jur, aproape întotdeauna când apare „neobișnuitul”, neînțeles și prin urmare neacceptat.
„Trei kilometri până la capătul lumii” a primit la Festivalul Internațional de la Cannes premiul „Queer Palm”, un premiu alternativ acordat unui lungmetraj care abordează „personaje sau tematică LGBT sau care provoacă normele legate de gen”.
(Carmen Mandache)