Cinefilii botoșăneni sunt așteptați duminică, 10 noiembrie, de la ora 17.00, la Cinema Unirea, la proiecția specială a fimului ”Trei kilometri până la capătul lumii”. Proiecția va fi urmată de o sesiune de întrebări și răspunsuri cu actrița Crina Semciuc. Filmul a fost prezentat anul acesta în Competiția Oficială de la Cannes și a devenit ulterior și propunerea României la Premiile Oscar 2025.

Adi, un adolescent de 17 ani, își petrece vara în satul său natal din Delta Dunării. Într-una dintre seri este atacat pe ulița satului, iar de a doua zi lumea îi este dată peste cap. Părinții nu-l mai pot privi ca înainte și liniștea aparentă a satului începe să se sfărâme.

CITEȘTE ȘI: "Florin Prunea îl atenționează pe Becali: ”E complicat la Botoșani!”"

Ce se află în spatele sau în fața acestei povești, cum ne raportăm la propriii copii sau la adevărurile care ni se impun, dar și despre ce a însemnat lucrul la acest film am vorbit cu actrița Crina Semciuc.

”Temele pe care le dezbate Emanuel Pârvu în filmele lui mi se par a fi un act foarte mare de curaj”

-În urmă cu doi ani, în noiembrie 2022, veneați la Botoșani cu echipa filmului ”Oameni de treabă”, în regia lui Paul Negoescu. În primăvara lui 2023, prin intermediul marelui ecran, cinefilii din Botoșani urmăreau la Cinema Unirea povestea tulburătoare din ”Marocco”, filmul regizat de Emanuel Pârvu. Iată că acum reveniți în nord, la proiecția unui film regizat de același Emanuel Pârvu. Cum au fost pentru dvs. acești „Trei kilometri până la capătul lumii”?

-Cu Emanuel Pârvu, lucrând și la ”Marocco”, a fost o reîntâlnire bucuroasă, a fost ca un cadou, pentru că în teatru tot reîntâlnesc o parte din regizori și atunci călătoria noastră continuă. La fel și cu Paul Negoescu, a fost o întâlnire foarte frumoasă. Însă aici vreau să subliniez faptul că a fost o întâlnire destul de dură cu realitatea, din păcate. Cred că trăim într-o societate în care mai mult sau mai puțin doar ne prefacem că suntem liberi, deschiși sau empatici, dar de fapt ne ascundem în spatele unor cuvinte foarte mari, în spatele internetului și îi rănim pe cei din jur nostru. Ne prefacem că ducem o luptă pentru adevăr doar ca să strângem tot felul de like0uri, să crească pagina pe Instagram… Cu Emi a fost o bucurie enormă, sper să o mai întâlnesc pentru că este un om minunat și un regizor care știe să transmită mesaje foarte puternice, să dezbată subiecte foarte grele dar fără să acuze subiectul în sine. Îi lasă pe cei care vin în sala de cinematograf să își ridice întrebări, să își răspundă sau pur și simplu să plece de acolo căutând niște răspunsuri, dacă nu le au după film. Temele pe care le dezbate Emi în filmele lui mi se par a fi un act foarte mare de curaj. Trăim într-o societate în care libertatea este foarte prost înțeleasă, cred eu că avem parte de o libertate pe care nu o înțelegem. Sau este o înțelegere falsă, o abordare greșită față de empatia față de anumiți oameni. Ne alăturăm unor cauze doar ca să dăm bine acolo, pe Instagram.

-Aș mai rămâne puțin în preajma dvs. Sunteți născută în Galați și povesteați într-un interviu că a fost un avantaj pentru ”Oameni de treabă” în ceea ce privește graiul moldovenesc. ”Trei kilometri…” v-au dus în Deltă, într-un sat izolat, ”la capătul lumii”. Cum se întâmplă contactul acesta cu locuri diferite, cu echipe diferite?

-Cred că adaptarea la o echipă se întâmplă treptat și natural, de multe ori, cel puțin în cazul meu, se leagă multe prietenii adevărate, atât pe platoul de filmare cât și în sala de repetiții. Însă în aceeași măsură se întâmplă și lucruri mai puțin plăcute atunci când unul din echipă crede că unul singur are puterea absolută și uită să îi respecte pe ceilalți din jur. Însă face parte din bagajul meu de actriță să mă adaptez. Și încerc să mă mulez de fiecare dată pe oamenii pe care îi întâlnesc și să mă raportez la ei la prezentul lor. Să impun un minim de respect în care eu să îmi pot face meseria cât pot de bine. Însă cu privire la adaptarea la poveștile diferite pe care trebuie să le transmit mai departe, cred că sunt niște adevăruri, niște tragedii ale unor oameni care de multe ori nu au nicio cale de ieșire sau din cauza situației nu știu să privească din unghiul potrivit și atunci se împiedică. Până la urmă, aceste povești sunt viețile unor oameni, există o responsabilitate a mea personală prin care încerc să mă apropii cât pot de mult de ce am de jucat și să înțeleg nu doar universul, lumea, să încerc să nu judec, ci mai degrabă să apăr povestea personajului meu. Bineînțeles, încercând să integrez acest proces de lucru, povestea adevărată, și să țin cont și de viziunea regizorală, de lumea interioară a regizorului, dar toate trecând cumva prin punctul meu de vedere. Cum a ajuns la mine mesajul pe care l-au avut ei de spus mai departe, cum m-a afectat pe mine, dar încercând – și tot timpul am făcut asta – să înțeleg mai întâi universul regizorului. Pentru că fiecare regizor vine cu o lume a lui. Și datoria mea este să o înțeleg, ca să pot transmite cât mai corect și mai aproape de adevăr mesajul personajului meu.

-Ați lucrat cu regizori foarte diferiți, de la Cristian Nemescu, Mircea Daneliuc, Dan Chișu, la Paul Negoescu sau Emanuel Pârvu. Cum reușiți să vă ”desprindeți” de amprenta artistică a unui regizor pentru a lua de la capăt cu un alt mod de lucru? Poate fi considerat actorul un cumul al trecerii acestor regizori? Se construiește într-un fel, se transformă actorul în urma contactelor cu regizorii?

-Nu aș putea spune că mă desprind, practic încerc de fiecare dată să pun tot ce descopăr și să încadrez toate informațiile pe care le primesc de la regizori. Prin acest proces încerc să mă apropii cât pot de munca lor, de universul lor, de munca mea, de interiorul meu. Încerc să îmi îmbogățesc acest interior de lucru și fiecare întâlnire are un loc special, revin acolo de câte ori am nevoie. Tot ce sunt astăzi sunt datorită întâlnirilor pe care le-am avut atât în teatru, cât și în film sau în viața personală. Este un bagaj de care eu am nevoie, mă inspiră și nu încep niciun proiect fără să accesez acest bagaj pe care l-am cultivat, crescut, adunat în urma întâlnirilor minunate pe care le-am avut până în acest moment.

”E foarte greu să spui nu și la fel de greu să spui da!”

-”Trei kilometri până la capătul lumii” este, dincolo de subiectul extrem de sensibil în societatea românească, despre relația părinți-copii. Ați experimentat acest lucru – în diverse moduri – și în alte filme, și ne amintim aici chiar de ”Marocco”. Însă de data aceasta Emanuel Pârvu vorbește mult despre iubirea necondiționată care, aflăm, devine condiționată în funcție de conjunctură. Cum ați perceput această poveste din interior? Este o realitate pe care ați întâlnit-o în viața reală sau este doar un subiect de film și atât?

-Este un subiect pe care îl întâlnim în viața de zi cu zi, pentru că dragostea dintre copil și părinte sau un părinte și un copil reprezintă un univers în sine. Și este foarte bine ca părinte să știi ce e bine și ce e rău pentru copilul tău, dacă răul acesta are legătură cu tine, cu fricile tale pe care le pui pe copil sau chiar e un rău, o frică ce are legătură doar cu universul copilului tău. E foarte greu să spui nu și la fel de greu să spui da, mai ales într-o relație în care iubirea, pe cât e de puternică sau de necondiționată, poate să pună în pericol viața copilului. Pentru că societatea, noi, eu, ceilalți, nu suntem pregătiți pentru ce se întâmplă în acest moment. Cred că foarte important în acest moment este să nu luăm decizii doar prin prisma noastră. Iar Emi a reușit să spună povestea unei iubiri fără să o judece, fără să arate explicit cu degetul vinovatul sau nevinovatul. E minunat, nu știu dacă ot folosi cuvântul în contextul acesta, dar chiar cred că e minunat că a putut să transmită un mesaj atât de curat și în același timp atât de puternic și de dur. Trăim într-o societate în care empatia e mai mult jucată și joacă un rol important pentru că ”dă bine”. Dar nu ajungem să îi înțelegem și să îi acceptăm pe ceilalți în profunzime. Nu ne dăm timp să le cunoaștem universul, viața, să îi întrebăm pe bune cum sunt ei, cum se simt, să le dăm voie să spună și noi să fim acolo să ascultăm. Noi punem o întrebare și așteptăm ca celălalt să termine ca să mai pună o întrebare și tu să spui că te grăbești și că ai altă treabă.

-Este povestea lui Emanuel Pârvu una care naște și mai multe întrebări sau una care oferă răspunsuri? Cum credeți că va arăta dezbaterea după acest film? Din experiența proiecțiile de până în acest moment, schimbă ceva filmul în cei care privesc? Există opinii pro sau contra, au oamenii curaj să vorbească?

-Nu, nu cred că au curaj. Eu de fiecare dată când am văzut filmul mi-am pus și mai multe întrebări, am plecat cu și mai multe, am avut și multe răspunsuri. Din puțina experiență avută până în acest moment cu filmul este că oamenii nu sunt pregătiți să dezbată acest subiect în esența lui. Din păcate, este un subiect un pic tabu. Asta din cauza faptului că suntem superficiali, din cauza faptului că realmente nu ne interesează ce simte celălalt și cum îl schimbă pe celălalt reacția noastră, cuvintele noastre de multe ori foarte dure. Am întâlnit des o replică, în sensul că: da, să fie acolo, la ei acasă! Îmi aduc aminte că eu, când m-am îndrăgostit, mergeam prin parcuri, mă țineam de mână cu soțul meu, mă sărut atunci când mă simt liberă, oriunde aș fi, și oamenii se uită la mine cu admirație și mă iau ca pe un exemplu, pentru că sunt deschisă și las ca iubirea mea să meargă dincolo de cei patru pereți de acasă. În schimb povestea din acest film, o poveste adevărată, este un adevăr crud, la care noi ori întoarcem capul, ori folosim replica: da, dar să fie acolo, la ei acasă. Mi se pare dureros să le impui unor oameni să îți arate sentimentele doar între patru pereți.

”Datoria artei este să spună și să arate ce se întâmplă în acest moment în societate”

-În ”Oameni de treabă”, Cristina, personajul pe care îl interpretați, este o femeie foarte puternică. ”Am admirat curajul ei de a lăsa tot pentru o viață nouă, o viață pe care nu o știe”, spuneați undeva. După ”Trei kilometri…” aveți sentimentul că totul se termină acolo sau poate începe o viață și dincolo de capătul lumii?

-Mi-ar plăcea să cred că există șanse, că există speranțe. Există multe suflete care își caută locul într-o societate tot mai falsă, într-o societate fără valori, fără oameni de cultură. Însă cred cu tărie că speranța încă există. Cred într-o schimbare, nu voi renunța niciodată să vorbesc despre ceea ce este important pentru mine. Și cred că datoria artei este să spună și să arate ce se întâmplă în acest moment în societate și întrebările, răspunsurile pe care le găsim să facă parte dintr-o schimbare în mai bine, de acceptare poate.

”Am învățat foarte multe lucruri de la aceste vieți pe care le-am jucat!”

-A schimbat în vreun fel experiența ca actor relația cu propriii copii, având în vedere că ați fost de câteva ori în interiorul unor astfel de povești, și mă gândesc inclusiv la rolul „În derivă” (2012), alături de Victor Rebengiuc, care vă era ”tată”. 

-În primul rând că un copil are nevoie de un părinte, are nevoie de iubire, de respect, de stabilitate, încredere. Și noi, părinții, la rândul nostru avem nevoie de aceste lucruri. Există un schimb în această relație și cred că acest schimb aș putea să îl traduc în echilibru. Da, am învățat foarte multe lucruri de la aceste vieți pe care le-am jucat, care au un adevăr, sunt parte din realitate, au existat, există. Ca să le pot juca am parcurs un drum foarte lung ca să le înțeleg, să le accept, de multe ori să le apăr. Iar ca să le pot apăra a trebuit să înțeleg foarte bine de ce au ales să facă anumite lucruri. Iar acest drum a născut în mine multe întrebări, am găsit foarte multe răspunsuri și am văzut cât de mult rău putem face dacă lăsăm doar adevărul nostru să ne ghideze drumul și, mai ales, cât îi putem răni cu cei din jur cu ego-ul nostru atunci când refuzăm să evoluăm să trăim în prezentul de acum și nu în prezentul din bula noastră. Cred că tărie că fiecare rol și-a pus amprenta și din fiecare rol am învățat să fiu mai atentă la celălalt, să mă pun în poziția celuilalt și să nu privesc ceea ce se întâmplă doar dintr-un singur unghi, al meu. Pentru că eu consider că întotdeauna adevărul este undeva la mijloc. Spui ceva, acel ceva ajunge la celălalt, îl schimbă și atunci primești înapoi ceva ce ar trebui să te schimbe și pe tine și dacă nu ești pregătit atunci se rupe dialogul. Și dacă nu ești dispus să ai un dialog cu celălalt, practic refuzi să evoluezi, să îl înțelegi, să accepți, să îl vezi așa cum e el, cu nevoile lui. Iar lucrul acesta l-am învățat cu siguranță, din prisma personajelor pe care le-am interpretat, pentru că am fost obligată, mai mult sau mai puțin, și cu bucurie spun acest lucru, să înțeleg vieți pe care nu le-am trăit, dar ca să îmi fac bine meseria am fost nevoită să merg la esență și să înțeleg. Și de foarte multe ori mă trezesc și în viața de zi cu zi să mă pun în ambele părți, să nu iau decizii singură, doar din punctul meu de vedere.

-Mulțumim pentru disponibilitate, vă așteptăm la Botoșani și sperăm să fie o întâlnire agreabilă pentru dvs.!

-Mulțumesc!