Cea mai îndrăgită vieţuitoare din România este ţapul ispăşitor şi fiecare avem câte o turmă întreagă.
Ţapul ispăşitor al Vechiului Testament, cel pe care preotul îl lua alături de el şi-i transfera păcatele strânse de auditoriu în cursul anului, este pe rând fiecare persoană publică, fenomen al naturii, etapă politică, istorică, economică: politicianul X e ţapul pentru tabăra lui Y, apoi viceversa, seceta pentru foamea noastră (şi nu stricarea sistemului de irigaţii), apoi eventual Dumnezeu pentru ploaia prea multă, criza, americanii, evreii, palestinienii, iranienii, chinezii, japonezii, tipul de la cablu.
Cele mai îndrăgite articole pe internet sau din presă sunt cele dure, în care cineva sau ceva e făcut una cu pământul în mod cât mai suculent, adesea punându-i-se în cârcă tot ce unii nu pot să-şi asume.
Oricine e de vină, numai noi nu. Astfel că acuza se întinde mizerabil la suprafaţa conştiinţei (publice), nelăsând rana de dedesubt - propria problemă şi vinovăţia stârnită de ea - lucruri care se cer asumate de fiecare şi, prin asta, vindecate - să respire. Şi, de fapt, de asumare e vorba în primul rând, poate, în creştinism, unde bârna din ochiul tău este infinit mai valoroasă pentru viaţa ta decât paiul din ochiul celuilalt. Dacă te gândeşti că din bârnă poţi să-ţi construieşti un mic adăpost de ploaie sau o plută, dar dintr-un pai nu, lucrurile capătă mai mult sens.
Din punct de vedere al dinamicii interioare, lucrurile nu sunt foarte greu de explicat: sentimentul dur care apare atunci când ţi se flutură ideea că ai şi tu o vină, o responsabilitate într-o chestiune pe care o percepi ca negativă, te face să-l reprimi, să negi vehement că ai şi tu o problemă, să devii agresiv, apoi să-l proiectezi în cineva, ca să-ţi ataci propria problemă inconştientă în celălalt, fiindcă nu suporţi s-o vezi în tine.
În limbaj psihanalitic avem de-a face cu negare şi proiecţie.
Consideri nu că tu eşti incapabil să faci bani mai mulţi, ci că toţi care au sunt hoţi, consideri că nu tu eşti chiţibuşar şi fixist, ci că ceilalţi sunt dezordonaţi şi te înnebunesc, nu ai tu nici o problemă că urli cât te ţine gura, dând dovadă de obrăznicie şi lipsă elementară de respect în dialog şi relaţionare, fiindcă vezi Doamne ai dreptate şi ceilalţi greşesc, nu eşti neatent cu sentimentele celorlalţi, ci corect, nu eşti prea des profesoral şi un ştie-tot plictisitor sau obositor, ci vrei să-i ajuţi pe oameni să... înţeleagă, nu eşti lipsit de răbdare, ci vulcanic - hei, aşa e temperamentul tău, n-ai ce-i face! -, dar imediat pretinzi răbdare de la ceilalţi, deşi tocmai ai încheiat o teorie de 5 minute după ce ţi-ai întrerupt interlocutorul după 2 secunde, nu tu eşti rău, ceilalţi sunt.
Tu eşti bun şi corect.
Atunci de ce te deranjează atât de multe, bunule?
(Dan Carlea)
