Sfiintii Parinti indeamna intotdeuna: "Nu stii ceva? - Intreaba! Nu te rusina. Nu e rusine sa nu stii. E rusine sa te ratacesti pentru ca n-ai intrebat". Multe tratate duhovnicesti se intituleaza. "Intrebari si raspunsuri," precum cele ale Sfantului Maxim Marturisitorul, de pilda. Patericul insusi e o carte de intrebari si raspunsuri. In vechime Socrate socotea metoda drept cea mai eficace, pentru ca din intrebare se nasteau raspunsurile. Metoda lui filosofica se si numea Maeutica, adica mosirea raspunsurilor. Platon, ucenicul sau, si-a scris opera sub forma de dialoguri. Catehismele religioase, ca sa fie mai usor accesibile intelegerii, sunt si ele alcatuite tot sub forma de dialoguri.
Din copilarie pana la adanci batranete punem toti intrebari. Copilul, de indata ce incepe sa vorbeasca, pune intrebari: ce este aceasta, ce este cealalta, de ce este asa, de ce nu este altfel? Intalnindu-se pentru prima oara cu lumea si cu minunile ei, copilul vede in toate cate o noutate. Dar noutatile nu se epuizeaza niciodata. Nici pentru copil, nici pentru matur. De-a lungul intregii vieti, oricat am intreba si oricate raspunsuri am capata, intotdeauna mai exista loc pentru intrebari, si intotdeuna va fi loc pentru raspunsuri. Pe multe le aflam, le stim, dar raman mereu foarte multe necunoscute. Stiinta si cunoasterea insesi largesc sfera celor ce raman necunoscute. Ce stim noi, de pilda, despre felul cum stau randuite in univers planetele? Am mai dat exemplul acesta si alta data. Stim ca e vorba de o lege a atractiei universale, stim ca exista o lege a gravitatiei, dar in afara de faptul ca le constatam, nu stim nimic despre aceste legi. A descoperi legile nu inseamna a sti si cum s-au nascut ele.
Ce stim despre felul cum creste dintr-o ghinda, din apa din sol si din pamant un stejar urias? Ce stim noi despre felul cum apa, si alte substante chimice pe care le extrage un copac din glie, se prefac in ramuri si in frunze? Ce stim despre faptul ca acestea, la unul din pomi se prefac in cirese, la altul in visine, la altul in mere, in pere s.a.m.d.?
Ce stim despre felul cum, din acelasi sol, cu aceeasi hrana dar din seminte diferite, unele flori isi scot culoarea violeta, altele rosie, altele albastra? Ce stim despre noi insine, despre fiinta noastra omeneasca? Ce stim despre memorie, de pilda? Lumea moderna a inventat casetofonul, o inventie frumoasa, care, iata, prinde pe o banda ceea ce spunem noi si dupa aceea ne poate reproduce. Ne trebuie pentru aceasta o banda. O punem si indata ne reproduce ceea ce a spus. Dar cate lucruri nu reproduce creierul nostru? Cate benzi dintre acestea, sau ce fel de benzi vor fi fiind in creierul nostru, de pot depozita si reproduce cunostinte pe care le acumulam intr-o viata intreaga?
In creierul nostru nu exista insa nici o masina alcatuita de om, nu sunt benzi, in aparenta nu se ruleaza si nu se deruleaza nimic. Luat aparte, izolat cu bisturiul, creierul e o masa de materie vie care pluteste intr-un mediu umed, si toate celelalte raman nemiscate, fiind probabil doar niste circuite invizibile tinute vii de sangele trimis din alta parte, de inima. Si totusi, ceva se deruleaza acolo si noi ne amintim. Uneori creierul e sensibil la efortul de a ne aminti, ne reauzim intr-un fel, undeva intr-un centru al vorbirii, care n-are urechi de altfel, toate informatiile inmagazinate in toata viata noastra din trecut, fiind pastrate acolo ca intr-o arhiva.
Ce stim noi despre toate acestea? Ce stim noi despre corpul unei gaze care, privita sub microscop, e o minune, o alcatuire extraordinara din nenumarate organe si functiuni, din aparate si culori?
Am putea inmulti la infinit sirul acestor intrebari. In legatura cu toate ne intrebam. Ne intrebam si aflam raspunsuri. Dar sunt si multe intrebari la care nu aflam raspunsuri. De aceea Socrate a putut spune: "stiu ca nu stiu nimic", si ca lucrul cel mai important pe care ar trebui sa-l realizeze omul in viata ar fi "sa se cunoasca pe sine insusi", sa-si descifreze tainele spirituale si morale.
Stim totusi foarte multe lucruri despre lumea inconjuratoare, dar cele mai putine lucruri le stim despre noi insine. Ramane si astazi valabila, desi a fost scrisa cu aproape cincizeci de ani in urma, cartea lui Alexis Carrel: "Omul, fiinta necunoscuta". De atunci s-au mai adaugat unele cunostinte, dar ele n-au putut schimba constatarea lui Carrel. Stiinta despre om a ramas pana azi cea din urma, adica stiinta despre alcatuirea lui, despre originea lui, si stiinta despre toate minunile care il alcatuiesc. "Cunoaste-te pe tine insuti" este in continuare porunca cea mai mare. Iata de ce vom pune mereu si mereu aceleasi si alte intrebari.
Ne punem mai intai intrebari de informatie, in general. De cum incepem sa gandim. Vrem sa stim cat mai mult despre cat mai multe lucruri. Nu ne putem misca precum niste orbi in lumea aceasta. Vrem sa stim. Nu pornim niciodata pe un drum, daca nu ne asiguram ca exista drum si ca duce acolo unde vrem noi. Nimeni nu calatoreste la intamplare. Nu pleaca nimeni spre nicaieri. Cel care pleaca se intreaba despre un loc unde trebuie sa ajunga. Omul e facut sa calatoreasca prin lume, prin destinul sau, cu ochii deschisi. De aceea isi pune lui si pune si altora intrebari. Altfel, se rataceste si in lume, si prin el insusi, prin tainele si tainitele din el! Fiind singurii cu grai, suntem singura specie de pe fata pamantului care isi pune intrebari. Si chiar daca aceasta e marea noastra suferinta, cand nu gasim raspunsuri, e si semnul maretiei noastre, fiindca in intrebarea, cu cat e mai mare, e ascuns si marele raspuns, si mai ales e ascunsa intuitia noastra ca acest raspuns exista. Cand omul formuleaza intrebari, se ridica la inaltimea raspunsurilor. Si la inaltimea Celui care are raspunsul.
Ne mai punem intrebari si din simpla curiozitate, despre lucruri care am zice ca nu ne privesc direct, dar pe care dorim sa le cunoastem. Despre altii, despre destinele lor, de pilda. Dar, de fapt, totul ne priveste. Toate cele cu care putem fi in relatie, ne privesc. in toate suntem si noi. Nu ne putem izola de nimic, decat cu pretul stirbirii fiintei noastre, cu pretul limitarii, a restrangerii la mai putin decat suntem de fapt. Intr-un fel, noi suntem tot ce exista. In toate suntem, si toate sunt in noi.
Ne mai punem apoi intrebari in legatura cu lucruri care pentru unii apar intr-un fel, pentru altii intr-alt fel, si care cer si optiunea noastra, ca sa ne situam fata de ele. Ne incearca indoielile, si ne pun in incurcatura dilemele si paradoxurile existentei.
Omul, s-a zis, este o fiinta care se indoieste. Indoiala e semnul ratiunii. Unul din primii filosofi moderni, Descartes, spunea: "Ma indoiesc, deci cuget, cuget, deci exist". Dictonul a ramas faimos in lumea ganditorilor pana astazi: "Dubito ergo cogito, cogito ergo sunt". Gasise, inteleptul, in sfarsit, argumentul ca exista! Si constatase ca are darul cugetarii! Nu fusese prea greu sa le constate pe amandoua, dar pentru felul cum a spus-o, si-a castigat celebritatea. Desigur nu numai prin aceasta!
Dar, in afara de aceste intrebari, si de multe alte feluri de intre-bari, la care putem sau nu putem gasi raspunsuri, exista si intrebari la care trebuie neaparat sa le capatam. Exista intrebari esentiale, intrebari de care depinde nu numai viata noastra de aici, ci si viata noastra in eternitate.
Eram tanar monah la manastirea Slatina din Moldova. Eram profesor la Scoala monahala si am pus elevilor, monahi de toate varstele, unii chiar foarte in varsta, cu experienta duhovniceasca de toti recunoscuta, o intrebare care, tanar fiind pe atunci, mi s-a parut mie a fi esentiala.
- Daca ar invia un mort - i-am intrebat - si ar spune asa: "Va dau voie sa-mi puneti o singura intrebare, una, nu doua, fiindca numai la una pot sa va dau un raspuns care sa fie in mod sigur adevarat", ce intrebare i-ati pune? Toti au stat si au meditat indelung. Nu le-am cerut raspunsul pe loc. Va pun si dv., acum, aceeasi intrebare. Nu va cer nici dv. raspunsul pe loc. Ganditi-va si raspundeti-va singuri dupa aceea. Eu va voi descoperi raspunsul dat de monahi, dar dv. va simtiti liberi sa va dati propriul raspuns.
Pe monahi i-am lasat pentru moment, si am reluat a doua zi problema. Au venit cu diferite intrebari. Unii au spus ca l-ar intreba pe cel inviat despre Dumnezeu: cum este, cum conduce lumea, cum judeca, cum iarta, cum cheama la El, si altele de acestea despre Dumnezeu. Au fost si dintre-aceia care au pus intrebari naive sau foarte inguste, neesentiale. Cei mai multi au spus insa ca i-ar pune celui inviat o intrebare la care ma gandisem si eu. "L-am intreba, mi-au spus, ce sa facem?". Sau: "Ce sa fac cu? Ce sa fac pentru ca sa-mi rezolv destinul aici si dincolo, in asa fel, incat sa nu-mi para rau ca am trait, dar nici ca am murit?"
Ca e posibil ca acesta sa fie adevarata intrebare, ne-o spune si autorul "Faptelor Apostolilor" atunci cand, dupa ce Petru le-a vorbit multimilor in graiul fiecarei natiuni si i-a convins ca Hristos a inviat, ei i-au pus o singura intrebare: "Ce sa facem?" (F. Ap. 2, 37).
Si evanghelistul Matei, cand lamureste cum va fi Judecata cea din urma, spune ca Judecatorul va pune o singura intrebare sau, chiar de vor fi mai multe, toate vor fi alcatuite cu verbul a face. Ce ati facut cu saracii, ce ati facut cu cei care nu aveau ce manca, cu cei care nu aveau apa sa bea, ce ati facut cu cei care nu aveau cu ce sa se imbrace, ce ati facut cu strainul care v-a batut la usa fiindca nu avea unde sa-si petreaca noaptea, ce ati facut cu cel care a venit sa va ceara un sfat, ce ati facut cu cel care era in nevoie si a venit sa va ceara ajutorul?
Toate intrebarile Judecatii vor fi alcatuite cu verbul a face. De aceea, probabil, cea mai potrivita intrebare care s-ar pune unui om venit de Dincolo, ar fi aceasta: Ce sa fac ca sa mostenesc si viata de aici, sa-mi rezolv si viata de aici, dar sa mostenesc si viata de dincolo? Sa nu ma duc la durere si suspin, ci la bucurie si fericire. Ce sa fac? Ce e de facut?
Aceasta este intrebarea! Shakespeare ne-a lasat celebra dilema: "A fi sau a nu fi: aceasta e intrebarea!", se intreba Hamlet! Are mult si adanc adevar in ea. Dar noi suntem. Si Dumnezeu e "Cel ce este". Intrebarea noastra e cum ne aranjam cu El? Ce avem de facut? Ca de schimbat, nu ne putem schimba. Nu putem sa nu mai fim. Nu putem sa nu fi fost.
Am facut toata aceasta introducere, fiindca am vrut sa ajung la textul Evangheliei de astazi, pe care eu as numi-o Evanghelia intrebarii esentiale:
"Si, iata venind un tanar la El, i-a zis: Invatatorule bun, ce bine voi face ca sa am viata vesnica? Iar el a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decat numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile. El i-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.
Zis-a lui tanarul: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseste? Iisus i-a zis: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi. Ci, auzind cuvantul acesta, tanarul a plecat intristat, caci avea multe avutii. Iisus a zis ucenicilor Sai: Adevarat zic voua ca un bogat cu greu va intra in imparatia Cerurilor. Si iarasi zic voua ca mai lesne este sa treaca camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu. La acest cuvant ucenicii s-au uimit foarte zicand: Dar cine poate sa se mantuiasca? Dar Iisus, privind la ei le-a zis: La oameni aceasta este cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta" (Matei 19, 16-26).
Va fi avut tanarul bogat sentimentul ca se afla in fata Celui care putea sa-i dea raspunsul cel mai autorizat? Probabil. Probabil ca va fi ceilalti. Va fi fost informat ca Acesta da raspunsuri la intrebarile esentiale si atunci s-a gandit sa-i puna intrebarea esentiala: "Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?"
Inainte de a-i raspunde. Mantuitorul il pune la o mica incercare, desigur nu lipsita de sens. Mai intai il intreaba: "De ce Ma numesti bun? Nimeni nu e bun decat numai singur Dumnezeu". E o intrebare cu talc. Va fi vait oare Mantuitorul sa-l intrebe: Ma numesti bun, fiindca Ma crezi Dumnezeu?
Tanarul evita sa raspunda la aceasta intebare, ca si cum nici n-ar fi auzit-o. Venise doar sa-i puna el o intrebare lui Iisus, fiindca auzise ca e un intelept, nu sa raspunda el la intrebari. Numindu-L "bun, folosise desigur o formula de politete si de bunavointa, nimic mai mult. E de presupus ca Mantuitorul a voit doar sa-i sugereze ca ar trebui sa stie cu Cine sta de vorba.
Era si prematur pentru tanar sa raspunda. Nu avea de unde sti ca Iisus era Dumnezeu. Dupa Legea iudaica era chiar imposibil. Numai gandul la asa ceva era socotit o blasfemie. Mantuitorul, firesc, n-a insistat. A lasat intrebarea suspendata. A socotit important doar s-o puna. Sa-si creeze o premiza pentru dialogul ce urma si sa-l invete sa nu arunce cuvintele fara sa stie ce spune. A vrut sa-i descopere ce ascundeau totusi cuvintele in ele, chiar fara voia celui ce le intrebuinta. Evanghelistul, care ne raporteaza faptele asa cum au fost, noteaza totusi intrebarea Mantuitorului, chiar asa ramasa fara raspuns, si nu numai ca pe un fapt divers de conversatie, ci tocmai ca sa sugereze celor de fata de atunci, si noua celor din viitor, ca Mantuitorul ii va da acele raspunsuri, care vin ca din partea lui Dumnezeu.
Punandu-i aceasta intrebare, Mantuitorul a vrut, poate, sa-i sugereze si tanarului ca ii va da raspunsuri ca de la Dumnezeu. Era ca si cum si-ar ti descoperit identitatea in fata lui. Si-a dat insa seama de indata ca era o intrebare grea si, fara sa mai astepte raspunsul, a continuat: "De voiesti insa sa intri in viata vesnica, pazeste poruncile".
Poruncile erau date din vechime. Fusesera descoperite de Dumnezeu lui Moise, prin Tablele legii. Acesta le-a comunicat poporului lui Israel. Mantuitorul i-a amintit deci cat de simplu era: pentru a mosteni viata vesnica, era de ajuns sa pazeasca poruncile. Tanarul le cunostea, dar a vrut sa se asigure ca vorbesc amandoi despre acelasi lucru, de aceea L-a intrebat: Care? Mantuitorul nu s-a suparat de intrebare. I-a raspuns. I le-a insirat pe loc pe cele mai importante.
Ce interesanta e aceasta conversatie! E interesanta pentru ca asistam la o conversatie intre Dumnezeu si om. Aflam despre modul cum gandeste Dumnezeu, despre modul cum vorbeste Dumnezeu cu oamenii si, iata, vorbeste pe intelesul nostru, vorbeste in felul nostru de a vorbi. Nu se supara de insistenta tanarului care intreaba: "Care porunci?" Acelea cunoscute, ii spune: "Sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu preacurvesti, sa nu depui marturie mincinoasa, sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Nu e vorba de altele, si nici de ceva mai complicat.
I-a amintit deci, din cele zece, pe acele porunci care asigura o buna convietuire pe pamant, a oamenilor intre ei, si care sunt si criteriul esential al intrarii in imparatia de dincolo, prin Judecata de Apoi. Sa nu-ti insusesti bunul aproapelui, sa nu traiesti din munca lui, ci din roadele stradaniilor tale, sa cinstesti viata pentru ca e data de Dumnezeu, sa respecti legile traditionale ale vietii de familie, iar cu aproapele sa te porti asa cum ai vrea sa se poarte si el cu tine. Acestea sunt regulile bunei convietuiri dintre oameni, aceia vor convietui bine si in cer cu Dumnezeu.
Tanarului nu i s-au parut prea grele poruncile si nu s-a speriat cand Mantuitorul i Ie-a amintit. - Acestea sunt? Daca sunt numai acestea, "eu le-am pazit din tineretea mea". Se vede ca nu mai era foarte tanar. Era trecut de varsta primei tinereti. A mai adaugat insa o intrebare: Daca le-am pazit pe acestea, ce-mi mai trebuie?
Mantuitorul si-a dat seama ca se afla in fata unui om care isi cunoaste indatoririle spirituale daca, cu adevarat - si probabil nu mintea - din tineretile lui indeplinise poruncile. Si atunci i-a descoperit o a doua treapta a vietii crestine. El se afla pe treapta cea dintai, aceea care e masura obisnuita ce se cere tuturor crestinilor: paza poruncilor. Daca cineva e hotarat sa aspire la mai mult, si tanarul acesta si-a descoperit aceasta intentie, punand intrebarea despre "ce altceva ii mai trebuieste", i se descopera ca mai exista si o alta treapta. Aceasta se cheama desavarsirea. Asadar, daca vrei sa urci pe aceasta treapta, i-a spus Iisus, "de voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile si le da saracilor, si vei avea comoara in cer. Apoi vino de-Mi urmeaza Mie".
E foarte interesant, in aceasta povestire, un lucru, si trebuie sa fii atent la lectura ca sa-l observi. Tanarul nu s-a prezentat. N-a spus nici cum il cheama, n-a spus nici de unde era, nu si-a facut o cat de scurta biografie in fata lui lisus, si totusi Iisus l-a cunoscut. Avea darul acestei cunoasteri, darul citirii in suflete, darul citirii in vietile tuturor, fiindca era Dumnezeu.
Iisus a stiut ca tanarul avea avere. De aceea, fara sa-l intrebe ce situatie materiala avea acasa, fara o astfel de marturisire din partea lui, i-a spus direct: "Vinde-ti averile"! Si a daugat: "si vino de-Mi urmeaza Mie". Aceasta nu mai era o invitatie la o masura comuna. Sa ne gandim: ce-ar fi daca toti ar face asa? Ce-ar mai ramane din viata sociala? Daca toti si-ar imparti averile, daca toti ar avea vocatie pentru treapta acesta a doua, viata sociala si-ar pierde rosturile. Sau ar trebui sa se organizeze pe alte baze, cum s-a incercat in primele comunitati crestine, dar s-a renuntat repede. Nu au toti vocatie pentru aceasta, si s-a vazut chiar de pe timpul Apostolilor. Faptele Apostolilor ne istorisesc episoade dramatice din aceasta perioada, ca cel cu Anania si Safira (F. Ap. 5, 1-11). Nici nu cere Dumnezeu tuturor pasirea pe aceasta treapta. O cere numai de la cei care vor: "De voiesti sa fii desavarsit", asa i-a spus Mantuitorul tanarului.
Tanarul din Evanghelie nu era pregatit pentru o asemenea lepadare. Auzind aceasta conditie, ne spune evanghelistul, s-a intristat.
Si-a dat seama de indata ca nu va putea face acest lucru. Nu va putea trece pe treapta a doua, a desavarsirii. Era insa un om cuminte. N-a cerut nici o lamurire. S-a lamurit. S-a intors si a plecat. S-a intors intru ale sale.
Cine stie! Se va fi gandit ca i se cere prea mult? Sa dea totul pe ceea ce lui i se parea a fi o himera? Venise doar sa puna o intrebare asa de dragul intrebarii? Va fi avut o avere mostenita? Va fi avut o avere castigata greu, prin munca, prin comert si afaceri? Era doar un om obisnuit, fara veleitati si sensibilitati, spirituale deosebite? Nu vom sti niciodata. Stim doar, ca a plecat intristat. Aceasta ni-1 face totusi simpatic. Parca am dori sa se fi terminat altfel intrevederea. Dar bogatia a fost mai puternica.
Dupa ce tanarul s-a indreptat, Mantuitorul a ramas mai departe cu Apostolii Sai. Si a comentat in fata lor cele intamplate. "Adevarul va graiesc ca, cu anevoie va intra bogatul in imparatia Cerurilor". Si a mai spus: "Mai lesne e sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre bogatul in imparatia lui Dumnezeu".
Sunt cuvinte teribile! Va dati seama? Cu atat sunt mai teribile, cu cat sunt spuse de Iisus, cu autoritatea lui Dumnezeu. Complicatia vine mai ales de acolo ca diferenta pe care am stabilit-o intre cele doua trepte, acum pare anulata. Ni se parea la inceput ca simpla respectare a poruncilor era suficienta pentru intrarea in imparatia Cerurilor, caci vinderea averilor si urmarea lui Hristos nu figureaza printre cele zece porunci. Chiar Mantuitorul se referise mai intai doar la porunci. Si iata ca acum, toi El, trage o concluzie sau, mai exact, proclama un principiu care pare a spune ca respectarea doar a poruncilor nu e suficienta pentru intrarea in imparatia Cerurilor.
Se contrazice Mantuitorul?
Dilema nu e dintre cele usoare, dar nu e insolubila. Desigur, Mantuitorul nu si-a dezvoltat "teologia mantuirii" in fata acelui tanar. Discutia a fost ocazionala si a ramas la datele ei generale si, oarecum, simplificatoare. Treapta intai: mantuirea; treapta a doua: desavarsirea. Unii raman la prima, altii urca la a doua. Dar in practica lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Cel de pe treapta intaia, care respecta poruncile, dobandeste viata de veci, dar nu si cand este foarte bogat si egoist.
Treptele nu sunt absolut delimitabile. Un bogat egoist respecta oare poruncile? Cum face el dovada "iubirii aproapelui", porunca ce face parte din cele zece porunci ale treptei intaia? Desigui nu i se cere sa-si vanda toate bunurile, precum se cere celui ce voieste sa fie desavarsit spre a se elibera total pentru Dumnezeu, dar sa nu fie egoist i se cere si celui de pe treapta intaia.
Bogatii sunt egoisti. Nu urca pe treapta a doua, decat cu rare exceptii, dar nici pe cea dintai nu stau solid, din aceleasi motive. Asa ca Mantuitorul nu s-a contrazis, dar a avut in vedere aceste nuante, atunci cand a generalizat zicand: "Cu anevoie va intra bogatul in imparatia cerurilor".
Tanarul care a plecat "intristat" nu era intristat numai pentru ca nu s-a putut hotara sa-si vanda averile, ci si pentru ca isi va fi dat seama cat e de egoist. De fapt, nu respecta in intregime nici poruncile, decat formal, ceea ce Mantuitorul nu i-a mai spus, dar l-a facut sa inteleaga ca e asa, atunci cand l-a pus in alternativa de a alege desavarsirea in schimbul vinderii averilor. Ca sa fii desavarsit se poate intelege si in felul urmator: Ca sa fii desavarsit in implinirea poruncilor.
De aceea am spus ca impartirea in cele doua trepte, obisnuita in spiritualitatea noastra, ca si in exegeza clasica a textului, e oarecum formala si simplificatoare, pentru a fi mai usor de talcuit si de inteles. Iata insa ca, la o analiza mai profunda, apar complicatii si ele ar fi dezavantajoase pentru insasi logica textului, daca nu le-am clarifica.
In fapt, deci, problema cu bogatii si mantuirea sta asa: cei care au averi, dar nu le folosesc cum trebuie, adica nu asocieaz.a la folosirea lor si pe cei in nevoie, aceia sunt supusi unui nou examen. Si nu unui examen pentru urcarea pe treapta a doua, aceea a desavarsirii, ci chiar pentru validarea in treapta intai, a mantuirii!
Sau, si mai simplu: daca ai din ce ajuta pe altii, dar nu-i ajuti, atunci cu anevoie vei intra in imparatia Cerurilor, chiar daca ti se pare dovada concreta a credintei. Trebuie sa fim si prin fapta ceea ce suntem prin credinta. Poate ca aici se aplica acea sentinta aspra si radicala a Sfantului Iacov, care spune: "Cine pazeste toata Legea, si numai impotriva unei porunci greseste, acela se face vinovat fata de toate poruncile" (Iacov 2, 10), adica e ca si cum le-ar calca pe toate. Cele in legatura cu bogatia sunt in directa legatura si eu "Sa nu furi" si cu "Sa iubesti pe aproapele ca pe tine insuti". Cea dintai priveste acumularea bogatiilor, cea de a doua folosirea lor. Bogatii ar trebui sa inteleaga ca nu e bine sa se lase inlantuit de bogatia lor, caci aceasta e trecatoare si ramane aici.
E "durul trecator al imprejurarilor", cum spunea Epictet. E stran-soarea de sarpe incolacit in jurul gatului, sub chip de colier de aur si pietre pretioase. Tanarul n-a putut desprinde reptila de pe sine. A plecat intristat. Acum cred ca ni se pare mai usoara intelegerea cuvantului Mantuitorului ca: "cu anevoie va intra bogatul in imparatia lui Dumnezeu" si ca "mai usor va trece camila prin urechile acului, decat sa inlre un bogat in imparatia cerurilor". Nu neaparat fiindca e bogat, cat pentru ca isi va fi acumulat bogatia in mod necinstit si o pastreaza in chip egoist. Si se stie ca bogatii cei mari si-au acumulat-o intotdeauna in mod necinstit, exploatand munca altora.
Sfantul Ioan Gura de Aur care era un bun observator al vietii sociale in vremea lui, din sec. IV, spunea limpede in tratatele sale si in cuvantarile pe care le tinea in catedrala patriarhala din Constantinopol: "Orice bogatie e un furt". Sfantul Vasile cel Mare spunea acelasi lucru. Si nu faceau altceva, decat observau stari de lucruri cunoscute de ei din societatea vremii lor. Dar oare nu stim noi acestea si din propria noastra experienta, de pilda din istoria Transilvaniei noastre, cand taranii erau toti iobagi pe pamanturile altora, si cand trebuiau sa munceasca aceste pamanturi degeaba? O astfel de bogatie a grofilor nu era cu adevarat facuta prin furt? Prin furtul muncii altora? Atatea castele cu decoratiuni abia imaginabile de tarani, cu atata bogatie in ele, coarne si bijuterii de aur, haine de purtat din fir de aut si argint, vase scumpe, gradini in terase cu fantani arteziene si statui ascunse in boschete, sau marginind alei cu copaci exotici - erau toate acestea rodul macar al unui bob de sudoare proprie al castelanului si al domnitelor? Nu. Erau rodul muncii iobagilor, al banilor stransi tot de la ei, sub forma celor mai bizare impozite, si tot ei erau cei care trebuiau sa multumeasca ca erau lasati sa existe. Nu stiau nici macar faptul ca acest dar al existentei le era lasat nu pentru ei, ci tot pentru cei carora le munceau pe degeaba, ca sa aiba cine le munci!
Nu povestim basme, desi bietii iobagi numai in basme se intalneau cu fiii stapanilor, cu domnitele si cu castelele care erau de fapt facerea mainilor lor, si ar fi trebuit sa fie ale lor nu numai sub forma de naluci, de vis si de basm. Ei munceau, si tot ei isi cereau cu caciula in mana dreptul de a trai ca sa munceasca. Atat. De aceea, Mantuitorul condamna aspru bogatia si pe bogati. Nu prea sunt texte in care sa se justifice bogatia obtinuta prin mijloace cinstite. Nu prea erau cazuri. Dimpotriva, si Vechiul si Noul Testament condamna bogatia. "Bogatul stapaneste pe cei saraci", se spune in Proverbe (23, 11), "desi cel sarac are adesea mintea mai buna" (Proverbe 2S, 11).
Convingerea autorului Proverbelor era ca stapanirea bogatului se datora numai bogatiei lui, nu altui drept, si nu recunoaste bogatia ca un drept. Ca era convingerea si speranta poporului ca intr-o zi lucrurile se vor indrepta si se va instala in lume dreptatea, o vedem reflectata si in Cantarea Mariei din Evanghelia dupa Luca, care anunta ce va face Mesia: "Pe cei flamanzi i-a umplut de bunatati si pe cei bogati i-a scos afara deserti" (Luca 1, 53). Cand evanghelistul Luca noteaza Fericirile, nu uita ca la urma sa retina din Predica lui Iisus ceea ce Matei a omis: "Dar vai voua bogatilor, ca va luati pe pamant mangaierea voastra" (Luca 6, 24), aici, in viata, prin egoismul vostru!
Sfantul Iacov nu e mai putin aspru, prevestindu-le bogatilor o soarta catastrofala: "Veniti acum voi, bogatilor, plangeti si va tanguiti de necazurile care vor sa vina asupra voastra" (Iacov 5, 1). Ii condamna pe toti cei care fac discriminari intre oameni pe motive de bogatie: "Daca va intra in adunarea voastra un om cu inele de aur in degete, si imbracat in haina stralucita, si va intra si un om sarac, in haina murdara, voi puneti ochii pe cel care poarta haina stralucita, si-i ziceti: Tu sezi bine aici, pe cand saracului ii ziceti: tu stai acolo in picioare, sau sezi jos la picioarele mele" (Iacov 2, 2-3). Si le aminteste celor ce fac astfel de discriminari ca, de fapt, in credinta sunt mai bogati cei saraci, adica tocmai cei care nu sunt asezati la loc de cinste in adunari, iar cei bogati, care se bucura de atatea privilegii, cine sunt de fapt? "Oare nu bogatii va asupresc pe voi, si nu ei va tarasc la judecati?" (Iacov 2, 16).
De aceea Proverbele spun ca "un nume bun e mai de dorit decat o bogatie" (Proverbe 22, 1). Mantuitorul nu pierde ocazia nici in Pilda semanatorului sa spuna ca samanta semanata intre spini nu poate incolti, fiindca are nevoie de cuvantul lui Dumnezeu.
Iar in Parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, Mantuitorul il trimite pe bogat in iad, pentru ca a fost nemilostiv. Ideea l-a preocupat si pe Sfantul Pavel. Ce sa le spuna bogatilor? Ii stia fara inima, fiindca numai fara inima poti aduna bogatii pe spatele altora. Mantuitorul il trimisese, in iad. Sfantul Pavel ii invata ce au de facut ca sa se salveze, scriindu-i lui Timotei: "Celor bogati in veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu... Porunceste-le sa faca ce este bine, sa se inavuteasca in fapte bune, sa fie darnici, sa fie cu inima larga" (I Tim. 6, 17-18).
Ca si Mantuitorul, si Sfantul Pavel stia ca setea de avutie inaspreste sufletele, le monopolizeaza tot interesul si bogatii devin sclavii dorintei de tot mai multa inavutire, deoarece aceasta le creste puterea de stapanire asupra altora. Uneori duce la crime si la vrajbe intre cei mai apropiati, intre frati, cumnati, socri. Sa ne amintim de povestea lui Ion al Glanctasului din romanul "Ion" al lui Liviu Rebrcanu. Nu e o simpla imaginatie de scriitor. Setea de avere duce la minciuna, la juraminte false, la tot ce poate fi mai rau in lume.
Se povestste ca un om cu oarecare stare a murit. Avusese un fiu care din tinerete plecase undeva in America si-si pierduse urma. Cati n-au plecat asa si de la noi din Transilvania! Murind tatal lui si lasand o oarecare avere, s-a constatat ca nu avea urmasi, si ca a lasat un testament pentru fiul sau, la dispozitia judecatorului. Judecatorul a dat de veste in America printre cunoscuti si prin locurile unde erau sateni de-ai raposatului. A murit cutare. Fiul sau sa se prezinte ca este, prin testament, mostenitorul intregii averi a tatalui sau. Dar in loc de unul s-au prezentat trei, fiecare din ei pretinzand ca este fiul. Se potriveau si numele.
Judecatorul nu avea nici un semn de recunoastere. Tatal lasase doar testament ca averea ramane fiului sau, dar nici nu-l descrisese, pentru ca nu-l vazuse din frageda tinerete, si nici nu stia exact pe unde era si ce facea. Judecatorul nu avea nici un mijloc prin care sa-l identifice pe adevaratul fiu. Si atunci a apelat la o judecata solomonica.
Va amintiti ce e o judecata solomonica? Doua femei isi disputau acelasi copil, una spunea ca e al ei, cealalta spunea ca e al ei. Ajunse in fata lui Solomon, celebru pentru intelepciunea lui, si care de asemenea nu avea nici un mijloc prin care sa decida al cui era cu adevarat copilul, s-a gandit la o stratagema. A zis: Aduceti copilul aici. Si l-au adus. Atunci a poruncit unui slujitor: taie copilul in doua, si jumatate sa ia una din pretinsele mame, iar cealalta jumatate s-o ia cealalta. Una din ele a zis: - Asa sa faci! Cealalta a zis: - Nu. Decat sa-l tai, mai bine da-i-1 ei. Solomon a recunoscut in aceasta femeie pe mama adevarata, pentru ca numai o mama adevarata nu putea sa rabde ca propiul ei copil sa fie taiat, pe cand cealalta, care nu era mama adevarata, a acceptat cu usurinta sentinta.
Judecatorul din cazul nostru, cu cei trei pretinsi fii, a apelat deci tot la o judecata de tip solomonic. I-a pus sa jure, dar au jurai toti trei ca sunt adevaratii fii. A cerut atunci sa i se aduca portretul tatalui mort, si punand portretul pe un perete, a spus: Va dau la toti trei cate un arc. Cel care, dintre voi trei, va trage direct in inima tatalui, aceluia ii voi da averea. Nu am alt mijloc de judecata, decat acest fel de tragere la sorti. Doi dinitre ei, care erau si foarte buni tintasi, au luat repede arcul si au tras foarte aproape de inima, aproape in acelasi loc. Al treilea n-a vrut sa traga. Dar nu pentru ca n-ar fi fost tintas bun. Era cunoscut chiar ca cel mai bun. Ar fi nimerit drept in inima. A zis: Nu pot sa trag in inima tatalui meu. Judecatorul a recunoscut in acesta pe adevaratul fiu, caruia i-a revenit toata mostenirea tatalui sau.
Acum vom intelege mai usor reflectia Mantuitorului de la sfarsitul convorbirii cu tanarul bogat. Setea de bogatie duce la competitii nedrepte, ucide bunul-simt si cele mat sfinte sentimente. Adevaratul fiu din intamplarea de mai sus nu s-a lasat, ca ceilalti doi, inselat de bogatie, ci a facut sa triumfe in el dragostea fata de tatal sau.
Evident, Mantuitorul n-a facut o ierarhie a bogatilor. Nici n-a fost in intentia Lui asa ceva, pentru ca El a dat invataturi la modul general. N-a spus cat de bogat poti sa fii, n-a facut diferentieri intre bogatii mai mici si bogatii mai mari, si n-a stabilit o limita de la care incepe pericolul. A spus in general: "bogatul".
Tocmai pentru ca n-a facut o ierarhizare, si pentru ca fiecare om mai are cate ceva, si aveau si apostolii, cuvantul Mantuitorului i-a speriat. Evanghelistul spune: "Auzind cuvantul acesta ucenicii Lui s-au mirat foarte tare". Si l-au intrebat: inseamna ca nimeni nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu? Fiecare om are cate ceva in casa lui!
Fara indoiala, Mantuitorul ii avusese in vedere in primul rand pe cei care-si acumulau bunurile pe cai necinstite. Dar nu e sigur ca s-a gandit numai la acestia. Caci orice bogatie deformeaza sufletul. De aceea, raspunsul pe care l-a dat Apostolilor a fost oarecum ascuns, criptic. A fost un raspuns oferit, poate, mai mult meditatiei apostolilor, decat intelegerii imediate a problemei. Mantuitorul le-a raspuns asa "La oameni acesta este cu neputinta, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta". Ce va fi vrut oare sa spuna Mantuitorul prin acest raspuns criptic?
Ca sa intelegem acest raspuns al Mantuitorului, trebuit sa ne intoarcem la una din invataturile fundamentale ale credintei noastre ortodoxe. Anume la aceea care se ocupa de mijloacele cu care se poate obtine mantuirea. Acestea sunt trei: credinta, faptele bune si harul lui Dumnezeu. Asadar, trebuie sa credem drept, asa cum ne invata Biserica, in Dumnezeu Creatorul, Proniaiorul si Judecatorul nostru. Trebuie sa credem ca Dumnezeu a facut lumea, ca Dumnezu ne-a facut pe noi, ca Dumnezeu ne poarta de grija, ca Dumnezeu ii da lumii un sens, si ca Dumnezeu ne va cere socotala despre felul cum ne-am trait aceasta viata in lumina poruncilor Lui. Credinta noastra insa, trebuie sa o aratam prin fapte, pentru ca "credinta fara fapte, spune Sfantul Apostol Iacov, este moarta. Degeaba zici: "Doamne, Doamne!" ,,Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, - adica nu tot cel ce marturiseste credinta in Dumnezeu - mosteneste imparatia Cerurilor, "ci cel ce face voia Mea", adica acela care indeplineste poruncile.
Dar omul singur, numai cu puterile lui, nu poate sa ajunga sus - aceasta vrea sa spuna Mantuitorul. Ceea ce este insa cu neputinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu, fiindca la credinta si la faptele noastre bune, se adauga harul, se adauga ajutorul lui Dumnezeu. Cand noi pornim, si Dumnezeu porneste. De aceea spune Sfantul Apostol Pavel ca "suntem impreuna-lucratori cu Dumnezeu" (1 Cor. 3, 9). De fapt porneste Dumnezeu inaintea noastra. Ne deschide El drumul, ne deschide El ochii incotro trebuie sa mergem, si noi trebuie sa mergem pe calea deschisa de El, caci asa spune Sfantul Iacov ca "toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit de sus este, pogorand de la Tine, Parintele luminilor" (Iacov 1, 17).
Aceasta vrea sa spuna Iisus atunci zand zice: "Ceea ce e cu neputinta la oameni, e cu putinta la Dumnezeu". Voi singuri nu puteti, dar e de ajuns sa vreti, e de ajuns sa incepeti, e de ajuns sa faceti un pas. Pentru urmatorul va va ajuta Dumnezeu, caci zice: "Eu sunt cu voi in toate zilele vietii voastre" (Matei 28. 20) si "Fara de Mine nu puteti face nimic" (loan 15, 5).
La oameni e cu putinta sa nu cada in mrejele egoismului si ale indiferentei fata de cei in nevoie, ale mandriei si ale duhului stapanirii, cand ii prinde grija strangerii de bogatii. Unii se mai trezesc, si cand se trezesc, ii ajuta Dumnezeu sa foloseasca bogatia pentru altii. Pe altii ii trezeste Dumnezeu. Convorbirea cu tanarul bogat, stapanit de bogatiile lui agonisite cine stie cum, s-a incheiat pentru tanar in tristete. Convorbirea care a urmat, cu apostolii, dupa plecarea tanarului, fiind vorba de bunuri agonisite de ei cinstit, prin munca, si desigur, destul de putine, s-a incheiat in speranta.
Asa se incheie si in viata de toate zilele, si in fata judecatii lui Dumnezeu, situatiile similare: cu unii in tristete, cu altii in speranta. Inainte de a incheia meditatia noastra, nu foarte usor de scos la capat, dupa cum ati putut urmari, pentru ca nu intotdeauna ne putem ridica pana la inaltimea tuturor intelesurilor cuvintelor lui Iisus, as propune tuturor un mic examen care ne va usura si mai mult intelegerea. Ce-am face daca recomandarea pe care a facut-o Mantuitorul tanarului bogat, ne-ar face-o noua? - "Vinde-ti averile, da banii saracilor, si urmeaza-Mi Mie!" Ce am face? Las aceasta la constiinta si spre meditatia fiecaruia.
Daca cineva ar zice ca nu stie pana la ce limita acumularile de bunuri nu sunt un impediment pentru intrarea in imparatia Cerurilor, cred ca i-am putea indica, fara teama de a gresi, urmatorul principiu: Este bogatie si devine o piedica in calea mantuirii, tot ceea ce iti prisoseste! Cu ceea ce iti prisoseste poti fi de folos altora. Daca totusi pastrezi acestea, fara sa le folosesti nici tu, fara sa le dai nici celor carora le lipsesc, atunci intri in categoria bogatilor pe care i-a avut in vedere Mantuitorul. Si sa reformulam, asadar, si recomandarea: Da din prisosul tau, si asa vei urma Mantuitorului. Daca poti da si din "neavutul" tau, ca vaduva care a dat cei doi banuti, poate unicii, si care a fost pretuita mai mult decat orice bogat (Marcu 12, 43), atunci e cu atat mai bine! O faci? Cat o faci? La aceasta fiecare poate medita, si asa isi va pune la examen credinta si ucenicia fata de Mantuitorul. Va ramane trist, sau se va bucura intru speranta?
IPS Antonie Plamadeala
