În 1946 a primit darul preoţiei, pentru ca trei ani mai târziu să fie alături de părintele Cleopa Ilie la Mănăstirea Slatina, acea academie duhovnicească din nordul Moldovei.
După tulburările pricinuite de autorităţile comuniste la Slatina, părintele Casian şi-a căutat liniştea rugăciunii în mai multe ascultări de egumen: la Schitul Graşi-Neamţ, din 1956 la Schitul Tarcău, iar mai apoi la Rarău-Suceava.
În perioada grea a aplicării stricte a Decretului 410, părintele Casian a pustnicit la Sihla şi la locul numit "Piciorul Crucii", din apropierea mănăstirii sale de metanie, unde a găsit acea isihie mult căutată de oamenii rugăciunii, după cum ne mărturiseşte un ucenic al său: "Părintele era simplu în cuvânt şi se păzea să vorbească de lucruri mai presus de starea sa duhovnicească. Căuta ca lucrurile pe care le vorbea să fie mai mici ca starea lui interioară. De aceea a fost trecut cu vederea. Însă blândeţea, tăcerea şi smerenia lui puţini o pot dobândi. El căuta mult simplitatea, fugea de vorbă multă şi fără rost şi se îndeletnicea cu rugăciunea minţii".
În 1996, a primit schima monahală, luându-şi numele de Onufrie, iar cinci ani mai târziu, de praznicul Botezului Domnului, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos. (Ziarul Lumina)
