Spunea Parintele Onufrie despre plecarea sa la manastire: "Când m-am hotarât sa plec la calugarie, i-am spus mamei acest lucru si s-a bucurat. Când a auzit tata, a vrut sa-mi sparga capul cu un ulcior, dar eu, voinic fiind, l-am dovedit si-am scapat. Dar aceea a fost o ispita, pentru ca dupa câtiva ani am mers odata pe acasa, iar tata mi-a zis: «Bine ca te-ai dus la manastire, de-acum tu ai facut un lucru mare, dar eu nu am facut nimic în viata!»".
În 1946 a primit darul preotiei, pentru ca trei ani mai târziu sa fie alaturi de parintele Cleopa Ilie la Manastirea Slatina, acea academie duhovniceasca din nordul Moldovei. Dupa tulburarile pricinuite de autoritatile comuniste la Slatina, parintele Casian si-a cautat linistea rugaciunii în mai multe ascultari de egumen: la Schitul Grasi-Neamt, din 1956 la Schitul Tarcau, iar mai apoi la Rarau-Suceava.
În perioada grea a aplicarii stricte a Decretului 410, parintele Casian a pustnicit la Sihla si la locul numit "Piciorul Crucii", din apropierea manastirii sale de metanie, unde a gasit acea isihie mult cautata de oamenii rugaciunii, dupa cum ne marturiseste un ucenic al sau: "Parintele era simplu în cuvânt si se pazea sa vorbeasca de lucruri mai presus de starea sa duhovniceasca.
Cauta ca lucrurile pe care le vorbea sa fie mai mici ca starea lui interioara. De aceea a fost trecut cu vederea. Însa blândetea, tacerea si smerenia lui putini o pot dobândi. El cauta mult simplitatea, fugea de vorba multa si fara rost si se îndeletnicea cu rugaciunea mintii". În 1996, a primit schima monahala, luându-si numele de Onufrie, iar cinci ani mai târziu (6 ianuarie 2011), de praznicul Botezului Domnului, si-a dat sufletul în bratele lui Hristos."Scopul parintelui era sa nu fie cunoscut. Vorbea putin si în pilde, iar ca preot si egumen nu a predicat niciodata.
Parintele Onufrie era un mare nevoitor, blând, smerit si rabdator. În tinerete, dormea într-un sicriu, pe care îl tinea ascuns sub pat, ca sa nu-i vada cineva nevointa. Mai apoi, spre batrânete se aseza când si când pe un pat micut, pe care nu se putea întinde, si îsi sprijinea capul, în loc de perna, pe o bucata de lemn", mărturiseşte arhim. Ciprian Grădinaru. În ultimii ani ai vietii, ieroschimonahul îsi odihnea trupul pe un scaun de lemn, acelasi în care statea în timpul rugaciunii. Dormea foarte putin, în jur de 2-3 ore, seara. Noaptea priveghea în rugaciuni, matanii si lacrimi. "N-am venit aici la odihna. N-ai nici o plata, daca nu te ostenesti", dojenea cu vorba parintele, mai mult ca pentru sine. La anii cei albi ai batrânetii, parintele Onufrie ajunsese sa-i vada pe toti oamenii sfinti, la o asemenea masura a curateniei inimii ajunsese.
