Actele oficiale ar indica drept zi de naștere 25 iulie. Însă adevărata ivire pe lume i-a fost hărăzită pe 20 iulie, când creștinătatea îl cinstește pe Sfântul Ilie.
20 iulie 2023, ora 18.00, Complexul Muzeal Botoșani. Sfântul Ilie, cel aducător de ploi, a pocnit strașnic din biciul său ceresc, pământul s-a răcorit după canicula zilei. Câinii lui Gheorghe Iavorenciuc, uriași cât să umple generoasa curte a complexului, mârâie de plăcere prin iarba îmbujorată și proaspătă. Din când în când, poarta scârție și mai apare câte un suflet de om.
În Complexul Muzeal nu are loc vreun eveniment cultural, cu atât mai puțin vreo sindrofie omagială, dintre acelea folosite drept prilej de îndestulare și împreună-cinstire. Poarta lui Gheorghe Iavorenciuc se deschide scriitorilor, artiștilor, prietenilor. Celor veniți să își amintească, pe 20 iulie, că au trecut 83 de ani de când s-a născut pământește Constantin Dracsin.
Joi seara, în spațiul Complexului Muzeal, Constantin Dracsin a primit oaspeți. Inițiativa i-a aparținut lui Gheorghe Iavorenciuc, a răspuns invitației Reprezentanța Botoșani a Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iași. Dintre cei care au venit să îl omagieze pe poetul grafician: Gellu Dorian, Cristina Șoptelea, George Luca, Nicolae Corlat, Dumitru Necșanu, George și Maria Luca, Mihai Babei, Ioan Serediuc, Ana și Constantin Coșereanu. S-au rememorat întâmplări, s-au citit poezii, s-a rostit des și din inimă scriitoricească ”Dumnezeu să îl odihnească pe Constantin”. Un poet-artist care a scris și a desenat cu creionul între dinți. Un autodidact, excelent făptuitor de vers, un truditor cu punct și linii pe câmpiile aride ale imaginației.
Soarele coboară spre apus. Spațiul care găzduiește Colecția ”Constantin Dracsin”, cu cele peste 100 de lucrări semnate de artistul îngerește înaripat, se însuflețește brusc. Pe un ecran de televizor rulează fără oprire filmul ”Imposibila viață posibilă”. Dracsin scriind, plimbându-se, privind în absență sau în prezență, pedalând sau pendulând între fericire și neputință. ”Când viața devine imposibilă, și atunci ea duce în spate nenumărate posibilități”, spunea poetul și cuvintele ți se furișează în minte ca o sentință.
Gellu Dorian, cel care i-a fost aproape poetului Constantin Dracsin, a dat mărturie asupra vieții jertfelnice a celui care și astăzi continuă să ne trimită lecții de trăire adevărată.
”Îi mulțumim lui Gheorghe Iavorenciuc că ne adună în astfel de momente. Cred că nu e nimeni aici care să nu știe situația în care s-a ivit Constantin Dracsin. El de la vârsta de 8 ani nu a mai mers la școală, find atins de poliomielită. Întâi un braț, apoi și celălalt braț și mult mai târziu piciorul. Spune în jurnalul lui că a continuat să citească, toată biblioteca de la școala din Draxini a citit-o în acea perioadă. De scris, nu a scris decât până hăt!, târziu, spre anii 66-67, dar mai mult încercări la acea vreme. Până când, în 1969, Alexei Rudeanu, Ion Murgeanu și Lucian Valea au ajuns la el. Auziseră că acolo este un scriitor care scrie cu piciorul, așa se vorbea atunci. I-au luat de acolo un săculeț cu manuscrise și i-au făcut debutul în suplimentul literar-artistic al ziarului Clopotul”, a sintetizat Gellu Dorian.
I-a dactilografiat poeziile, l-a publicat în viață fiind și mai târziu, după ce Dracsin n-a mai fost.
”Eu l-am cunoscut în 1972, la o expoziție, dar nu m-am apropiat de el. În 1973, înainte de a pleca în armată, am stat de vorbă cu el. Ne-am cunoscut, ne-am promis că ne vom revedea. La întoarcerea din armată m-am apropiat mai mult de Constantin Dracsin și i-am devenit și dactilograf. I-am dactilografiat, în afară de prima și a doua carte de poezie, absolut toate cărțile. Toate manuscrisele lui au trecut prin mașina mea de scris. I-am bătut la mașină și un jurnal, prima parte, pe care am predat-o Editurii Cartea Românească, prezentarea i-a aparținut lui Laurențiu Ulici. A venit Revoluția și nu a mai apărut acel jurnal, s-ar fi pierdut. Dar i-am editat partea a doua a jurnalului. Avea dosare întregi la care lucra, multe s-au pierdut, au dispărut”, completează Gellu Dorian.
În ultima parte a vieții, când în trupul istovit al lui Constantin Dracsin își făcuseră culcuș și alte boli, nevoințele păreau și mai greu de acoperit. Atunci, în târziul trăirii pământești, a apărut un om care i-a ușurat cât a putut greul cotidian: Gheorghe Iavorenciuc.
”Se plângea în acea perioadă de multe: nu are frigier, vrea să se mute la oraș dar nu poate sta pentru că se strică mâncarea. Și i-am luat un interviu pentru Gazeta de Botoșani, unde el a spus toate lucrurile astea. Atunci a aflat un om din Botoșani, care a spus: îi iau un frigider omului, îi iau și un televizor. Și așa l-a așezat în acel apartament din Calea Națională. Omul este Gheorghe Iavorenciuc, cel care s-a și îngrijit atunci de acea expoziție, de aceste tablouri care, dacă n-ar fi ajuns în această custodie, s-ar fi pierdut ca toate celelalte. Pentru că el a făcut peste 4.000 de grafici, a dăruit multe la doctori, la cunoștințe. Plus o altă expoziție dusă în străinătate, în Germania”, spune scriitorul Gellu Dorian.
Dumitru Necșanu a rememorat ultimele momente ale lui Constantin Dracsin, pe patul de spital. George Luca a dat citire, înfășurând vorba în emoție, unei scrisori pe care însuși Constantin Dracsin i-a lăsat-o.
”Am scris despre el și el a scris despre mine. Cu câtva timp înainte de a pleca mi-a trimis o scrisoare despre noi doi. Am și scrisoarea în versiune autentică”, a spus George Luca, iar soția poetului, Maria Luca, a adăugat propria măturisire: ”Constantin Dracsin mi-a fost profesor de a avea putere să duc o căsnicie. Culmea, de la el! Îmi spunea așa: de câte ori ți-e greu, gândește-te cum eu stau și țip că nu mă pot scărpina când am o gâză pe mine, o albină. Ție nu are cum să îți fie mai greu decât atât. Mergi mai departe. Cum eu pot să merg mai departe, să fiu politicos, să râd, poți și tu. Noi l-am iubit tare mult”.
S-au pus la cale proiecte noi: o nouă carte care să adune cele mai frumoase poezii ale lui Constantin Dracsin. ”Mă ocup ca această carte să iasă, o antologie de 120 de pagini, Gellu Dorian va scrie prefața”, spune Nicolae Corlat. ”L-am cunoscut prin texte mai întâi pe Constantin Dracsin. Scriam și eu pe atunci, i-am dedicat și un poem. Mai târziu ne-am cunoscut, odată Costică chiar mi-a trimis o scrisoare scrisă cu gura. Apoi ne-am împrietenit. Când ne întâlneam, el părea un om absolut normal, venea spre tine și aveai impresia că te îmbrățișează, iar tu întindeai mâna fără să îți dai seama că el nu poate răspunde la fel. Era un om foarte firesc, un om normal… Când mergeai la el acasă, parcă îți făcea demonstrație, îți arăta cum scrie…”, continuă mărturia.
”Eu remarc, îmi și spun mulți asta, că Dracsin abia acum este prezent printre noi, mai mult decât era în primii zece ani după moarte”, spune Gheorghe Iavorenciuc. Cel care, după dispariția poetului grafician, și-a asumat misiunea de a arăta lumii creația și, mai ales, viața unui om care, pentru că nu a avut mâini, a învățat să zboare.
