Prietenul meu Călin Marinescu era orb. Nu din naştere ci în urma şocului suferit la cutremurul din 1977 – era student şi locuia în blocul Scala. Şi-a văzut părinţii înghiţiţi de moloz. În câteva luni după cutremur era orb complet. L-am cunoscut orb. Scria poezie, făcea traduceri şi juca şah. Există o lume a nevăzătorilor – am aflat.

Într-o zi, tot povestind, mi-a spus că orbii nu văd negru, că el şi cei mai mulţi dintre noii lui prieteni din lumea orbilor, văd alb lăptos. M-am mirat foarte tare, "cum, voi nu vedeţi negru?", am întrebat. "Nu, nici vorbă. De fapt, n-am mai văzut negru de când eram văzător".

"Mă tot gândesc, mi-a spus într-o altă zi, să scriu o scrisoare, un fel de raport în care să spun lucrurile pe care le văd eu acum, cu toţi ochii mei, ca orb", apoi a râs. "Nu ştiu însă dacă voi reuşi să rezolv problema şi nici nu mă dumiresc cui ar trebui să i-o trimit – fiindcă nu vreau să o înregistrez, e doar o scrisoare sau un raport".

Mai târziu mi-a spus care era problema pe care trebuia să o rezolve, cea mai importantă problemă a lui: "Deşi la început îmi părea simplu, acum, când încerc, nu mai găsesc calea – nu te gândi că sunt orb şi nu văd poteca. Tu ştii, a continuat, că există orbi ca mine, care au orbit oarecând, şi orbi din naştere – pur şi simplu aşa s-au născut. Ei bine, cu cei care sunt orbi din naştere nu pot vorbi. Nu ne putem înţelege".

Tăceam şi mă străduiam să intuiesc unde vrea să ajungă. "Nu ştiu cum să-i fac să înţeleagă care e culoarea soarelui. Nu ştiu nici de unde să pornesc – n-avem nici un punct comun. (Lipsa vederii nu este un punct de început, deşi aşa ai putea crede). Am încercat de mai multe ori. Trăiesc un eşec".

Nu m-am mai "văzut" cu Călin o perioadă destul de lungă – venise decembrie 1989. Într-o după amiază, m-a anunţat că vrea să vorbească cu mine. M-am dus. Mă aştepta în picioare, în hol. De cum am intrat, mi-a spus: "Ştiu, am greşit, de aceea a şi fost un eşec". Am dat mâna cu el şi credeam că vom intra şi ne vom aşeza. A continuat în picioare: "Nu galben, nu pot descrie culoarea soarelui. Nu acum şi nu dintr-odată. Roşu e culoarea". "De ce?", am întrebat cu totul derutat.

Mi-a povestit că s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu două zile în urmă, şi de atunci vede culoarea roşu. Apoi mi-a spus că a început să comunice cu orbii din naştere – le-a spus că ceea ce văd ei, după împărtăşanie, e roşu. Plângea.

Călin Marinescu a murit şi a plecat într-o lume unde nu vede nici negru, nici alb lăptos. Mi-a lăsat însă mie problema lui: cum faci un orb din naştere să înţeleagă culoarea soarelui?

Cum îi faci pe conducătorii României să înţeleagă că Hristos a Înviat? Ei sunt orbi din naştere. S-ar putea ca roşul lui Călin să fie un început? Nu, pentru că ei, orbii care conduc corabia pe care ne aflăm noi, nu pot ajunge la roşu. Ei nu se pot întâlni cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Aceşti orbi merg pe alte drumuri – nici unul dintre ele nu duce la Damasc. Cu siguranţă.

Îmi pare rău, dar trebuie să mărturisesc că nici până acum n-am găsit soluţia, Căline.


(Mugur Vasiliu, in Raportul Orbului)