In acest sistem contradictoriu, in care noi suntem, de mici, invatati cum sa traim, dar nu cum sa reactionam in fata mortii, copiii despre care este vorba in piesa, sunt eroii unor povesti de necrezut, in care moartea, disperarea, durerea fizica si cea sufleteasca, umilinta si supravietuirea se leaga, intr-un nevazut destin, necunoscut si incalculabil…
Petrecut in ultimile zile dinaintea Pastilor, in anul 1915, in inceputul infioratorului Genocid impotriva armenilor, fragmentul acesta de viata, ne evoca dorinta de supravietuire, dorinta si speranta de viata ale unor tineri, ce au pierdut totul in fata sortii, dar au puterea de a se regasi pe sine, de a –si recapata speranta si iubirea, pentru a putea incepe o noua existenta… O noua viata…
Ajunsi la o granita, nu neaparat declarata geografic, grupul de copii, impreuna cu Profesorul lor si cu o femeie muta, ce pare a fi musulmana, sunt opriti de cutumele legii implacabile, a civilizatiei si a ordinelor stricte din timp de razboi. Impecabil jucat de Vali Popa – Colonelul Isik, un aparent Colonel ticalos, blocat in gandirea strict militara, ne dezvaluie in timp, o personalitate duala, complexa din care reies, totodata o lipsa de crutare fata de cei ce incalca legile statului, fata de cei care nu sunt corecti, si civilizati, dar in acelasi timp, o tandrete speciala fata de sotia si copiii sai…
Profesorul – Bogdan Muncaciu – plin de farmec, de tandrete si de durere naprasnica – data de moartea tragica a intregii lui familii, ucisa chiar in fata ochilor sai – decide, ca in pofida oricaror legi si in fata oricaror incercari sa nu mai cedeze, in asa fel incat. "…Nici un copil nu va mai fi ucis in fata…". …Soarta nu-I da insa liniste… Una dintre fetele din grupul sau, moare, rapusa de indigestie, de slabiciune fizica, de o oboseala si o lipsa de aparare a organismului, mult prea solicitat… De remarcat monologul Profesorului in fata nedreptatii celor ce pot privi oameni ucisi in fata lor, oameni flamanzi aproape de ei si de a nu avea reactii fata de suferinta…
Fermecatoare, in naivitatea ei, Femeia muta si cu mintea afectata de suferinta pierderii copiilor sai – Ebru, intr-o superba dezvoltare scenica, realizata de catre actrita Ela Nistor – deasemenea o stralucita profesoara de actorie a uneia dintre cele mai cunoscute trupe de copii din Botosani, aduce un farmec aparte si o deschidere spre comic a vietii, traite in preajma amenintarii mortii, clipa de clipa… Rupta de regulile stupide, stricte, ale acestei lumi, femeia muta, poate urma, in sfarsit regulile naturii – nici crestine, nici musulmane… Doar profund Dumnezeiesti… Daca cuiva ii este foame, hraneste-l, daca ii este frig, acopera-l, daca ii este teama, apara-l…
Grupul de copii intr-o combinatie de doua trupe intre cele sase cate numara oficial orasul Botosani – una dintre cele mai cunoscute pepiniere pentru Facultatile de teatru din toata tara – trebuie remarcat printr-un joc inteligent, creionat admirabil, cu atat mai mult, cu cat sunt in apropierea unor actori cu experienta ai scenei din Botosani…
Pe scena, prin amabilitatea lor, prin intelegerea importantei unei astfel de povesti, s-au alaturat acestui grup, nume cunoscute ale teatrului botosanean – Cristina Ciofu, Petronela Chiributa, Silvia Raileanu, Bogdan Horga si Sorin Ciofu.
strunga
Alaturi de ei, copiii – tinerii actori – Raul Poamaneagra, Caterina Radu, Serban Lazarovici, Codrin Pascariu, Monica Chirila, Stefan Cojocaru, Radu Ganea, Adelina Cojocariu, Madalina Aconstantinesei si Ana Baciu, isi dau masura talentului si a implicarii lor sufletesti, la varste foarte fragede.
Remarcabile creatiile de personaj ale lui Fedayn – Razvan Amitroaiei – o tanara achizitie de mare valoare a teatrului Mihai Eminescu din Botosani, deasemenea a tinerei – Diana Rotaru – in rolul lui Armine, precum si a Ioanei Nimigian, in Alvina, interesantele constructiile scenice ale Ginei Patrascu, in feminina si puternica – Yvonna – "…o femeia mama si atat…", cum prea bine se autocaracterizeaza, o femeie care infrunta strictele legi islamice, prin simplul ascendent moral al naturii o femeie ce este facuta sa ofere ocrotire, oricui are nevoie de acest sprijin… Extrem de interesante si in contrapunct cu dramatismul povestii, sunt cele doua roluri marcant comice ale Auricai – Narcisa Vornicu – si al Caporalului – Radu Dragos, cu personaje ce aduc un farmec aparte prin trairile si reactiile lor, in fata gravitatii vietii…
Cezar Amitroaie, impecabil in rolul de final, in rolul care aduce lumina in intelegerea povestii… El este naratorul, cel care a dus mai departe aceasta intamplare, una dintre miile de seminte de istorie, din perioada Marelui Genocid, el este – copilul nascut dintr-un viol intre un turc si o armeanca, intre o crestina si un musulman, purtand in el de-a lungul unei intregi vieti, semnul sacrificiului inutil, al intalnirii dintre doua religii, ce prin perceptele lor profunde, sunt amandoua pasnice…
Razboiul religios, este una dintre marile ineptii ce bantuie lumea, inca din perioada medievala si pana in prezent… Din nefericire, aceste porniri, marunte, barbare, lipsite de iubire reala, de adancime in gandire, isi fac prezente semnele tragice in viata de zi cu zi a secolului XXI… Ceea ce se intampla pe marea scena a lumii, in aceste luni, intre Musulmani si Crestini, violurile din Bonn, uciderile salbatice din Orientul Mijlociu, atesta faptul, ca, din nefericire, multe minti ale oamenilor secolului XXI, au ramas inca in trecutul intunecat al Evului Mediu, lasand sa apara de acolo monstrii infioratori ai cruzimii, ai intolerantei, ai discriminarii pe baza de neam, de religie, de sex…
Cel care a initiat acest proiect, intr-un avant sufletesc remarcabil, strabatand prin toate neajunsurile, cu o temeinicie absoluta, a fost Cristian Lazarovici. In echipa cu Florin Kevorkian, au visat impreuna in inceputul anului trecut, la o posibila piesa despre Genocidul impotriva Armenilor la Botosani, unde a fost un Colt de Rai armenesc, dobandit cu greu si cu greu pastrat… Iata ca visele… pot deveni realitate… Si atunci, nu mai conteaza parcursul dificil… Bergman spunea. "… Oricare dintre noi isi doreste zile bune, senine si frumoase… Dar pentru a putea vedea un curcubeu.,.. merita sa suporti cativa stropi de ploaie…".
Intr-o admirabila pozitie fata de aceasta piesa si de acest subiect, a fost echipa tehnica oferita de Teatrul Mihai Eminescu din Botosani, impecabili in profesionalismul lor si extrem de umani, in sentimentul pe care si l-au daruit, inspre realizarea acestui spectacol. Incepand de la Asistentul de Regie – Dragos Traicu, Regizorul Tehnic – Ioan Ciofu, aranjament sonor – Eugen Ipate, luminile spectacolului – Dumitru Cercel –Nea Mitica, recuzita – Marioara Dumitras si sufleurul acestui spectacol realizat rapid, in mai putin de patru saptamani de repetitii efective, asadar cu mari nevoi pentru acest post – Mariana Sarbu…Masinistii Doru Bugeac, Florin Trincu si Cezar Costin, precum si Stefania Trincu costumiera si Daniela Crainiciuc pentru machiaj au fost oamenii simpli, oamenii din culise, ce au sustinut prin temeinicia muncii lor, imaginea vie a acestui spectacol. Un liant al acesstui spectacol a fost si Doru Iordache – un talentat fotograf European, ce a adunat o superba colectie de fotografii a intregii distributii, in timpul repetitiilor…
Iar fotograful spectacolului, in desfasurarea lui, a fost Catalin Agopian…
Inspirat din povestile reale ale Genocidului impotriva Armenilor, mesajul acestei piese, este, in fapt, acela de a intelege ca umanitatea, iubirea adevarata, compasiunea, sunt cele ce strabat ca o cometa luminoasa, lumea civilizata, trecand dincolo de orice granite geografice, granite religioase, sau dincolo de orice spatiu sau timp…
Iubirea este adevaratul motor al acestei lumi si ea trebuie incurajata sa apara, sa reziste si sa-si continua flacara indiferent de orice oprelisti, oriunde in lume… in orice timp al existentei noastre…
SAMUEL SIMIGIAN, araratonline.com
