Vasile Militaru a fost condamnat de comuniÅŸti, la vârsta de 74 de ani, la 32 de ani de închisoare. A murit în 1959, la scurt timp după aflarea sentinÅ£ei, în închisoarea Ocnele Mari, după ce a fost torturat crunt la PiteÅŸti.
Sătulul si flămândul
Născut în zodie ferice, ca toÅ£i acei de-un neam cu sine,
Un porc bogat, al cărui pântec era de-a pururea sătul
Åži care n-avusese parte, în viaÅ£a lui, decât de bine,
Având moÅŸii, din care-adesea porumbu-i putrezea-n pătul;
Într-un cuvânt, un porc nabab,
A fost întâmpinat odată, la poartă, de-un biet câine slab,
Flămând, abia c-un pic de viaţă,
Åži care nu vedea lumina decât aÅŸa, ca printr-o ceaţă…
– Ah, fie-Å£i milă de-un biet câine,
Prea fericitule boier…
Dă-mi firimiturile-Å£i de pâine,
Nu ma lăsa sub sfântul cer,
De foame istovit să pier…
Dar porcul, care după masă gusta dulceaţa unei poame,
Din cale-afară de mirat,
Pe bietul câine l-a-ntrebat:
– De foame-ai zis? Ce-i aia foame?
Nemaiputând să stea-n picioare ÅŸi istovit, căzând pe brânci,
Flamândul stins, porni să-i spună: Când nu mai ai ce să mănânci,
SimÅ£i o sfârÅŸeală fără margini, slăbeÅŸti, de te doboară vântul…
Vezi verde-galben, se-nvârteÅŸte cu tine, parcă, tot pământul…
Cu vremea, mintea nu mai poate, din tot, nimica să-nţeleagă,
Apoi te stingi, precum se stinge o lumânare arsă-ntreagă…
Åži bietul câine-ÅŸi dete duhul… Dar porcul, nebăgând de seamă,
Răspunse rar, cu gura plină de-a poamei prea gustoasă zeamă:
– Pai, ÅŸtii că e o fericire să-Å£i fie foame, dragă câine?
Åži tu-ndrazneÅŸti să mai ceri pâine?!
Auzi, mă rog: să vezi anume
Cum se-nvârteÅŸte-ntreaga lume;
Cum vin, privirea să-ţi dezmierde, culori de roşu-galben-verde;
Să mi te simÅ£i, într-un cuvânt,
UÅŸor ca fulgul dus de vânt
Åži, totuÅŸi, să te plângi de soartă ÅŸi să cerÅŸeÅŸti ca un Å£igan?
Păi, iartă-mă, dulău bălan:
Ori eÅŸti ingrat, ori ÅŸarlatan!
Åži porcul, scuturând agale brumatul Å£igaretei scrum,
Nici că s-a mai uitat la câine ÅŸi, mândru, ÅŸi-a văzut de drum…
Flămânzilor, când vreÅ£i să cereÅ£i de la sătui niÅ£ică pâine,
Cum a cerut sărmanul câine,
Acelui ce gustă din poame –
Să cereÅ£i numai de la omul care a-ndurat cândva de foame,
Căci, altfel, nu e vorbă goală proverbul care-mi vine-n gând
Åži care spune că: "Sătulul nu crede bietului flămând".
Vasile Militaru (n. 19 septembrie 1885, Dobreni, Giurgiu - d. 8 iulie 1959, închisoarea Ocnele Mari) a fost un poet ÅŸi scriitor român naÅ£ionalist, fost deÅ£inut politic sub regimul comunist din România.
Născut într-o familie foarte săracă de ţărani (plugari), face doar patru clase. Debutează cu versuri la 15 ani. Primul volum de versuri, "Strop de rouă", îi apare în 1919. Fiind remarcat de mai mulÅ£i oameni de cultură (Barbu Åžtefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu) începe să publice în ziarul Universul între anii 1927–1930. Devine cunoscut printr-o serie de fabule publicate în revistele Drum Nou ÅŸi Porunca Vremii. Temele predilecte ale poeziei sale sunt ortodoxia, naÅ£ionalismul, oamenii simpli, satul românesc. Pentru volumul "Psaltirea în versuri" (1939) va fi premiat de Academia Română. Opera sa de căpătâi rămâne "Divina zidire", la care a lucrat peste 25 de ani. "Divina Zidire" reprezintă Biblia versificată ÅŸi ilustrată. În perioada interbelică devine unul dintre cei mai populari oameni de cultură din Å£ară. S-a căsătorit cu Ecaterina (Telly) Barbu ÅŸi a locuit în BucureÅŸti.