In vara intalnirii noastre, Balena imi spunea asa: "Otisor, pe oameni ii cunosti din gesturi mici. Mai exact, vii la mine la masa pentru prima oara si incerci sa faci impresie. Vorbesti frumos, strecori un <> intre prajitura si ceai, esti toata o maniera, un stil si cand plec dupa tarta in bucatarie, te stergi pe furis cu fata de masa. Ei, aia esti tu!"
Din vara trecuta si pana in zilele de acum, am asistat la prabusirea unor statui de prieteni, la care se inchina un om drag. Nu prea credea el in Dumnezeu, dar la prietenii lui se inchina dimineata, la pranz si seara. N-ai fi putut sa-i contesti niciodata, pentru ca dragul meu prieten ii sanctificase. Asa cum au cazut ciresele din arborii lui 2011, asa s-au prabusit les amis de mes amis de pe socluri. S-au descleiat rand pe rand si s-au imprastiat in drum, fara sa-i mai putem face la loc. Gesturi mici si meschine, care si-au scos capetele din carii urate de caracter, au reusit sa otraveasa o istorie intreaga.
E greu sa fii om. Sa renunti la micimi care nu-ti stau si nici nu-ti fac bine. Sa lasi de exemplu bani de cadou de cate ori unul dintre colegii tai este sarbatorit, fara sa te fofilezi si sa-ti ascunzi tu, un ditamai om, capul sub dunele de nisip. Fundul ramane afara si va vorbi intr-un final, despre tine ca om.
Gesturi mici, care ne fac PR. Din ele traim zi de zi, pentru ca gesturile mari nu ni se cer decat foarte rar. Lipsa de demnitate si lasitatea sunt la fel de prezente in viata noastra, cum e cafeaua din fiecare dimineata. Ne ferim unii de altii, ne ciupim (macar un pic!) de fund, de buzunar si ne croim un drum de succes personal. Imprumuta cuiva o suma de bani si poti sa vezi caracterul celui imprumutat. Iti raspunde ca un milog la telefon, apoi nu-ti mai raspunde deloc, incepe sa se imbolnaveasca foarte des si intr-un final esti acuzat ca te porti ca un nemernic nemilos, care ai!
Omul si caracterul lui! Dara pe care-o lasa in drumul lui! Boticul culturist cu care sustine de cele mai mult ori ideile lui indraznete, la care nu s-a mai gandit niciun muritor. Aroganta cu care calca pamantul, mai ceva ca un zeu. Si aici nu ma gandesc la Mara lui Slavici, care calca pamintul mai apasat, dupa ce adunase niste creitari in batista. Era un mers justificat.
God, am obosit de oameni! Vreau sa ma uit in ochii spalaciti albastri ai bunicilor mei si sa-mi mai vorbeasca odata despre lume. Sa fie iarasi simplu, albastru pe cer, vacuta de lapte in curte, sa vina bunica Didina dintr-o gradina cu pestelca plina de fasole pastai, sa fie din nou iunie si visine coapte la poarta, sa taie bunica mamaliga cu ata si jumate s-o puna pentru Badea deoparte, iar bunicul Harlam sa stea langa vacuta, pe un scaun de lemn, de unde sa-mi spuna povestea cu taranul care plecase la furat cu copilul sau. A ajuns cu caruta pe camp, s-a uitat ingrijorat in stanga, in drepta, in fata, in spate si cand sa se apuce de pradat, copilul lui il intreaba: tata, dar tu in sus nu te uiti?
Otilia Sava
