ALIN POPESCU
Cu cativa ani in urma, ma intorceam de la Timisoara la Bucuresti cu trenul, intr-o calatorie mai lunga decat mi-as fi dorit. Sau, cel putin asa credeam inainte sa ma sui in tren, atunci cand vazusem pe bilet un timp de calatorie de vreo 10 ore, daca imi aduc bine aminte. In tren, pe bancheta din fata mea, am intalnit o doamna de varsta a treia care mi-a povestit viata ei cu o seninatate pe care mi-as dori-o si eu la varsta dumneaei.
Fusese deportata din Basarabia, traise ani de zile in Baragan, isi urmase parintii prin tot felul de locuri ciudate, uitase cum e sa mananci cu tacamuri la masa, uitase cum e sa ai pantofi noi si haine facute din stofa necarpita. Uitase ca a plecat de la ea de acasa fata de preot cu o situatie materiala buna. Si-a trait viata in cel mai anost fel, dar repeta incontinuu ca singurul lucru care o facuse sa mearga inainte era un gand al bunicii ei, pe care aproape o diviniza: "Mama, oricat de greu ti-ar fi in viata, aminteste-ti ca viata nu-i o zi, nu-s doua zile, nu-i o luna sau un an, e mai mult decat atat. O sa ai si tu partea ta de bine".
Au trecut anii, destul de multi, si recunosc faptul ca au fost cateva momente in care m-am gandit la Doamna-cea-din-tren si la binele ei care urma sa vina. M-am intrebat de multe ori cum ii mersese viata pana la urma. Ciudat insa cum soarta nu te lasa sa-ti uiti gandurile care te indruma cumva in viata, pentru ca, zilele trecute, in drum spre o conferinta la care mergeam, am intalnit-o din nou. Inalta, cu spatele drept, cu mainile ocupate de cumparaturi, mergea incet cu o usurinta senina si dezarmanta.
Am mers impreuna o vreme si mi-a povestit ca, in anii care s-au scurs de atunci, suferise de cancer. "Si l-am invins, al naibii sa fie el!", mi-a spus ridicandu-si privirea spre mine, incercand sa-mi spuna cu ochii mai mult decat putea rosti cu vocea. "Si m-am tot gandit, a mai tinut sa-mi spuna. M-am tot gandit ca binele nu e neaparat absenta raului din viata ta. Binele e o stare. Si o poti avea si cand aduni ciulini in Baragan, si cand alergi in colbul drumului si te rogi sa nu-ti fi impuscat rusii parintii, si cand astepti la coada pentru o injectie care stii ca-ti face rau, dar speri ca raul ala sa fie mai mic decat raul cel mare".
Habar n-am de ce tin minte toate cuvintele astea. Poate pentru ca m-a impresionat omul care le-a rostit. Poate pentru ca in ultima perioada am inceput sa realizez si eu aceleasi lucruri. Cine mai stie. Si nici nu cred ca mai conteaza de ce.
Si totusi, femeia aceea si modul cum defineste ea binele mi-au dat de gandit serios in ultima vreme. Mi-am dedicat viata unui proiect in ultimii 13 ani. L-am pus mai presus de toti si de toate. Si pare ca lucrurile au mers bine. Cel putin public. N-am mai vazut un film de ani de zile. N-am mai scris cu adevarat la cartile pe care-mi propusesem sa le pun pe hartie de mai bine de 4 ani.
Si asta nu-i motiv de lauda. E doar motiv de tristete. Viata nu-i doar griji si tinte, viata nu-i doar mediere si colaborare, e mai mult decat atat. Viata insasi, aia adevarata, e binele despre care vorbea Doamna-cea-din-tren. Binele pe care trebuie sa il pastrezi acolo, in coltul mintii, ori de cate ori infrunti raul.
Hai sa renuntam la orgoliu si la nevoia noastra perpetua de a ne arata calitatile in fata unora sau altora. Hai sa renuntam la ifose si sictireala. Macar o zi. O zi in care sa ne traim viata asa cum poate ar fi ea fara povara asta a propriilor ordine speciale care ne apasa si ne ingroapa putin cate putin. O zi in care sa ne aducem aminte ca noi, oamenii de astazi, suntem doar o versiune mai varstnica a copilului pe care l-am intruchipat odata. Cu visele lui, cu dorintele lui, cu fricile lui, cu greutatile si talismanele lui.
Doamna-cea-din-tren ar trebui sa aiba astazi 99 de ani. O varsta la care nu stiu cati dintre noi vom ajunge. Si recunosc faptul ca-mi va ramane in minte pentru inversunarea cu care a continuat sa creada mereu intr-un bine incert si virtual. Si mai e ceva ce-mi va ramane in minte. Cand am coborat din tren, la Bucuresti, mi-a zis ca si cum ne luam ramas bun pentru totdeauna: "Vrei sa simti ca faci ceva cu adevarat? Atunci ajuta-i pe cei care-i ajuta pe oameni!". Si mi-a facut cu ochiul, de parca eram complici intr-un plan maret al cuiva mai presus de vointa si putinta noastra.
E unul dintre motivele pentru care continui sa scriu si sa sustin proiectele unor oameni care se dedica altor oameni. Nu pentru ca am interese sau pentru ca vreau sa-mi asigur un loc in Raiul visat de unii, ci pentru ca viata mea, asa cum e ea, se poate sfarsi azi, sau maine, sau peste un timp oarecare.
Ajuta-i pe cei care ii ajuta pe altii. Nu-ti garanteaza nimic atitudinea asta. Dar ce ai de pierdut?
ALIN POPESCU
