Primul înţeles. În prima "poveste" ni se spune cum a renunţat el la cursurile facultăţii pentru că a simţit că acestea nu îl vor ajuta prea mult, pentru banii pe care îi plătea, cu excepţia unor cursuri de caligrafie, care l-au atras, pur şi simplu, prin gratuitatea acestora, învăţând, cu acest prilej, forme şi combinaţii între litere care, iniţial, nu aveau o finalitate practică. Aici ne oprim pentru a ne da cu părerea. Cum adică, să înveţi ceva care nu are o finalitate imediată sau măcar predictibilă? Să înveţi ceva de amorul artei? Nedumerirea ne este spulberată de protagonist: actualele fonturi cu serife, fără serife, spaţierile şi combinaţiile dintre litere etc., de la programele noastre de calculator, îşi au sorgintea în aceste prime deprinderi achiziţionate; altfel spus, "nu poţi face conexiuni dacă priveşti doar înainte, ci doar dacă priveşti înapoi. Trebuie să ai încredere că "punctele" se vor conecta la un moment dat, în viitor". Aşadar, e bine să înveţi şi ceea ce nu îţi aduce un folos evident, aici şi acum. Învăţătura nu are, întotdeauna, consecinţe imediate. Utilitatea ei se stabileşte a posteriori, şi nu întotdeauna dinainte, direct, explicit, conştientizat. Achiziţia prezentă îşi va arăta forţa nu se ştie când.
Al doilea înţeles. În a doua "poveste" ni se prezintă păţania cu îndepărtarea sa de la conducerea Apple, compania pe care el însuşi o crease şi dezvoltase, şi cu transformarea acestui eşec într-un nou început, într-o şansă de reactivare la altă scară. Protagonistul declară, în mod paradoxal, că acest episod "a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou începător…". Această cărămidă "dată în creştet" l-a făcut să reconsidere laurii succesului (care, pesemne, i se urcase la cap), să devină creativ şi mai responsabil faţă de ceea ce urma să facă. Să ai forţa să o iei de la început, după ce te-ai aflat pe culmi, asta da putere de a merge mai departe! Renaşterea din propria cenuşă poate deveni un mod de a viza lucrurile, la îndemâna fiecăruia dintre noi, dacă nu înţepeneşti în propriile succese (sau eşecuri!), dacă îţi asumi relativitatea acestora şi îţi faci o filozofie de viaţă nu din atingerea ţintei, ci din urcuşul care duce (eventual) spre ea.
Al treilea înţeles. A treia "poveste" aduce în atenţie problema morţii şi a rolului ei în preţuirea şi punerea în rost a vieţii. Aflând că e bolnav şi că iminenţa sfârşitului e foarte aproape, viaţa ca atare, cât i s-a mai dat, a primit o altă însemnătate, mai ales că zilele rămase s-au derulat sub tâlcul următoarei întrebări: "Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce fac acum?". Iar răspunsul fiind "nu", pentru mai multe zile în şir, a trebuit să şi-o schimbe radical. Sfatul lui Steve Jobs, care decurge din interogaţia de mai sus, este tranşant: "Timpul vostru este limitat, aşa că nu-l irosiţi trăind în locul altcuiva. Nu fiţi prinşi în dogme, care înseamnă să trăiţi cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsaţi "zgomotul" creat de opiniile altora să vă distragă de la vocea voastră interioară. Şi, cel mai important, aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia". Înţelesul acestui crez este cât se poate de limpede şi se concretizează în îndemnul de a trăi fiecare zi ca pe un dar nepreţuit, care nu se va mai întoarce, de a fi consecvenţi cu chemarea interioară, de a făptui doar în numele simplului miracol că existăm (o zi, poate încă o zi…). Acceptarea finitudinii ne pune într-o altă relaţie cu infinitul.
Ar mai fi o "poveste" pe care Steve Jobs nu ar fi avut cum să o prezinte, cea despre propria moarte, care a survenit cu puţine zile în urmă. Înţelesul "meta-poveştii" întregii sale existenţe ar fi următorul: să nu ne adunăm comori pe pământ, ci în cer. Averea nu are sens, dacă nu este acumulată în perspectiva zărilor ultime, transcendente. Ceea ce eventual adunăm acum, în vremelnicie, trebuie să ne pregătească pentru veşnicie.
Nota. Ştim că Steve Jobs aparţinea unei alte tradiţii spirituale, însă reflecţiile lui cu privire la sensul morţii în configurarea corectă a vieţii ne-au dus cu gândul la părinţii filocalici care, de atâtea ori, afirmă că gândul la moarte este unul dintre cei mai buni pedagogi.
(Prof. univ. Constantin Cucoş)
