O alta explicatie data de unii filologi asupra provenientei numelui "Dragobete" proneste tot de la doua cuvinte vechi slave "dragu" si "biti", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Alti filologi, adepti ai autohtonismului total al sarbatorii, explica denumirea prin doua cuvinte dacice, "trago" - tap si "pede" - picioare, aceste doua cuvinte transformandu-se, in timp, in drago, respectiv bete.
Dragobete, zeu al tineretii in Panteonul autohton, patron al dragostei
La noi, Dragobete era ziua cand fetele si baietii se imbracau in haine de sarbatoare si, daca timpul era frumos, porneau in grupuri prin lunci si paduri, cantand si cautand primele flori de primavara. Fetele strangeau in aceasta zi ghiocei, viorele si tamaioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le pastra pana la Sanziene, cand le aruncau in apele curgatoare. Daca, intamplator, se nimerea sa gaseasca si fragi infloriti, florile acestora erau adunate in buchete ce se puneau, mai apoi, in lautoarea fetelor, in timp ce se rosteau cuvintele: "Floride fraga/Din luna lui Faur/La toata lumea sa fiu draga / Uraciunile sa le desparti".
Dimineata zilei de Dragobete
In dimineata zilei de Dragobete fetele si femeile tinere strangeau zapada proaspata, o topeau si se spalau cu apa astfel obtinuta pe cap, crezand ca vor avea parul si tenul placute admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete si baieti, se adunau mai multi la o casa, pentru a-si "face de Dragobete", fiind convinsi ca, in felul acesta, vor fi indragostiti intregul an, pana la viitorul Dragobete.
Aceasta intalnire se transforma, adesea, intr-o adevarata petrecere, cu mancare si bautura. De multe ori baietii mergeau in satele vecine, chiuind si cantand peste dealuri, pentru a participa acolo la sarbatoarea Dragobetelui.
Uneori, fetele se acuzau unele pe altele pentru farmecele de uraciune facute impotriva adversarelor, dar de cele mai multe ori tinerii se intalneau pentru a-si face juraminte de prietenie.
Se mai credea ca in ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se aduna in stoluri, ciripesc, isi aleg perechea si incep sa-si construiasca cuiburile, pasarile neimperecheate acum ramanand fara pui peste vara. Oamenii batrani tineau aceasta zi pentru friguri si alte boli.
Dragobetele era sarbatorit in unele locuri si la data de 1 martie, deoarece se considera ca el este fiul Dochiei si primul deschizator de primavara.
Obiceiurile de Dragobete, zi asteptata candva cu nerabdare de toti tinerii, au fost in buna parte uitate, pastrandu-se doar in amintirea batranilor. Iar in ultimii ani, Dragobetele autohton risca sa fie dat cu desavarsire uitarii, el fiind inlocuit de acel Sfant Valentin ce nu are legatura cu spiritualitatea romaneasca.
Dragobetele - o contrapondere la sarbatoarea de Sfantul Valentin
Sfantul Valentin a trait in secolul al doilea si a fost un preot in timpul imparatului Claudiu al II-lea. Acest imparat a interzis toate casatoriile si logodnele in Roma, considerand ca soldatii necasatoriti se luptau mai bine decat cei casatoriti pentru ca nu aveau pe nimeni care sa ii astepte acasa. Preotul Valentin a fost unul dintre cei care i-a ajutat pe tineri sa se casatoreasca in secret. Valentin a fost prins, incarcerat si torturat pentru ca a incalcat porunca imparatului Claudiu. Se spune ca Asterius, unul din judecatorii lui Valentin, avea o fiica oarba, iar Valentin s-a rugat alaturi de ea, astfel ca ea s-a vindecat. Ca rezultat, Aterius a trecut la crestinism.
In 269, Valentin a fost condamnat la moarte. Legenda spune ca ultimele sale cuvinte au fost scrise catre fiica lui Asterius si erau "al tau Valentin", aceasta fiind motivatia pentru scrisorelele si felicitarile de Ziua Indragostitilor. In 496, papa Gelasius a oficializat data de 14 februarie ca ziua Sfantului Valentin. Treptat, 14 februarie a devenit ziua in care se facea schimb de mesaje de dragoste, iar Valentin a devenit sfantul patron al indragostitilor. Ziua era sarbatorita prin trimiterea de cadouri cu mesaje de dragoste.
Sarbatorirea zilei de Sfantul Valentin isi are originea intr-o traditie a Romei antice, respectiv serbarile numite Lupercalia, care se organizau pe 15 februarie. Acestea erau niste sarbatori in cinstea lui Lupercus sau Faunus, acea lupoaica ce era emblema Romei, cea care i-ar fi hranit si pe Romulus si Remus, care pentru perioada respectiva reprezenta un simbol al autenticitatii lumii romane. In aceea perioada pe 15 februarie era in lumea pagana un fel de pregatire, purificare. Februarie inseamna la randul sau purificare. O purificare a asa numitelor elemente feminine: ogoare, femei. Sarbatoare in care se aducea un caine si o capra jertfa lui Lupercus pe Palatin in Roma la asa Pestera a Lupului. Iar cei care formau Fratia Lupului, fratii lupului erau niste tineri preoti care apoi jupuiau animalul, capra. Taiau in fasii pielea ei si alergau apoi goi cu pielea aceea muiata in sange si loveau cu ele pamantul si pe femeile intalnite, considerand ca asa le vor face mai apte mai apte de dragoste si mai rodnice. Mai mult decat atat tot in aceasta perioada pe 13 februarie se bagau numele femeilor, se scriau pe biletele numele femeilor si burlacii din Roma trageau cate un bilet, urmand ca timp de un an sa petreaca cu aceea femeie al carui nume il scotea din urna si dupa un an de zile sa constate daca putea sa fie sau nu o casatorie.
Observam in ceea ce se intampla astazi o reluare a ideii precrestine cu conotatii foarte negative, pentru ca si astazi exista asemenea practici care justifica imoralitatea, desfraul dintre tineri, ideea de casatorie de proba sau de o zi, ideea de petrecere si nu ideea de jertfa, de bucurie, de familie intarita asa cum o vede sfantul Valentin.
crestinortodox.ro
