În ziua de astăzi, oamenii sunt foarte răspândiţi – fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două şi abia apoi mă gândesc la altele, niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare; îl termin şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva. Pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna. Şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.
 
A venit la Colibă un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că se chinuieşte pentru că are o sensibilitate moştenită de la părinţi etc. "Despre ce boală moştenită îmi vorbeşti?", l-am întrebat. "Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îti iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată, şi apoi să îti cauţi un loc de muncă". M-a ascultat, sărmanul, şi şi-a aflat calea. Aşa se află oamenii pe ei înşişi.
 - Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
 - Ceea ce îti lipseşte tie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poti să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi şi oboseşti. Iar aceasta îti pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă te nelinişteşti.
 
Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe, însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi mai trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, omul să facă numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva. Căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va mai face omul după aceea? Cum să-şi mai aducă aminte de Hristos?
 
Nu vă daţi inima lucrurilor materiale
 
- Părinte, la ce vă referiţi când spuneţi: "Mâinile şi picioarele să le daţi la muncă, dar inima nu"?
 - Vreau să spun că nu trebuie să vă daţi inima lucrurilor materiale. Sunt unii care se dăruiesc cu totul celor materiale. Toată ziua se preocupă cum să facă bine o treabă şi nu se gândesc deloc la Dumnezeu. Să nu ajungem acolo. Să folosiţi mâinile şi picioarele la muncă, dar să nu lăsaţi mintea voastră să se depărteze de Dumnezeu. Să nu vă dati toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale. În felul acesta, omul devine închinător la idoli. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea. Să nu vă daţi inima lucrurilor stricăcioase, nefolositoare. Căci după aceea cum va sălta inima pentru Hristos? Când inima e la Hristos, atunci şi treburile se sfinţesc, există şi o continuă odihnă sufletească lăuntrică, iar un astfel de om simte adevărata bucurie. Să vă puneţi inima în valoare; să n-o risipiţi.
 
Dacă inima se va risipi la multe lucruri fără însemnătate, nu va avea putere după aceea să se îndurereze pentru ceea ce se cuvine să o doară. Eu îmi voi da inima unui bolnav de inimă, unui îndurerat. Durerea mea este pentru copiii ce se primejduiesc. Îmi fac cruce şi rog pe Dumnezeu să le dea luminare. Iar atunci când primesc lume, luarea mea aminte se îndreaptă spre durerea celuilalt, spre dragostea de semeni. Durerea mea n-o iau în seamă. În acest chip se uită toate, căci omul se îndreaptă spre altă direcţie.
 
- Părinte, se poate ca omul să nu îşi dea mintea şi inima la nici una din treburile sale?
 - Când treaba este simplă, nu este nevoie ca mintea să fie absorbită. Însă atunci când munca este complexă, se justifică putină absorbire a mintii, nu însă şi a inimii.
 
- În ce fel poate fi absorbită inima?
 - În ce fel? Diavolul o droghează cu "morfină"! El fură inima prin iubirea de sine. Dar atunci când inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă.
 - În ce fel trebuie să înţelegem expresia "fără grijă"?
 - Atunci când lucrezi, să nu-L uiti pe Hristos. Să-ti faci treaba cu bucurie, iar cugetarea şi inima să-ti fie la Hristos. Atunci nici nu te vei obosi, şi vei putea lucra şi cele duhovniceşti.
 
Lucrarea care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte
 
- Părinte, oare nu este mai bine ca un lucru să fie făcut mai pe îndelete, ca să ne putem câştiga liniştea?
 - Da, fiindcă atunci când lucrează cineva cu linişte îşi păstrează pacea şi îşi sfinţeşte întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că atunci când lucrăm ceva prea repede dobândim nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu este sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe şi să fim într-o continuă nelinişte. Căci aceasta este o stare diavolească.
 
Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeşte şi pe cei care îl folosesc şi astfel are sens obiceiul ca mireni să ceară lucru de mână de la monahi ca binecuvântare. În timp ce lucrul făcut cu grabă şi nervozitate transmite această stare diavolească şi celorlalţi. Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristica oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mână, iar nu binecuvântare. Dacă aţi şti cât de mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face, chiar şi lemnul unor obiecte făcute de el! Înfricoşător lucru! Rezultatul muncii omului este pe potriva stării în care se află atunci când o face. Dacă este nervos, se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare, iar de cântă, de rosteşte rugăciunea, se sfinţeşte lucrul său. Unul e lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc.
 
Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veti sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi. Atunci când cineva are mintea la Dumnezeu, i se sfinţeşte lucrul său, rucodelia sa. Dacă, de pildă, fac o cutie şi spun şi rugăciunea, mă rog şi în acelaşi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu este să fac cutii şi să le fac repede, ca să fac multe şi să fiu mereu neliniştit. Aceasta este o stare demonică, nu pentru aceasta am venit în mănăstire; am venit ca să ne sfinţim şi să sfinţim ceea ce facem. Aceasta este pricina pentru care uneori te simţi ca o funcţionară zeloasă în îndatoririle tale, pentru că atunci când alergi să-ti pui în rânduială treburile, uiti să-L iei şi pe Hristos cu tine. În schimb, dacă porneşti cu rugăciunea, te vei simţi ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, bagă şi rugăciunea în lucrul tău, ca să vă sfinţiţi şi tu, şi lucrul tău. Ştii cum binecuvântează atunci Dumnezeu, şi câte bunătăţi şi binecuvântări trimite?
 
- Părinte, când lucrarea este intelectuală (de pildă o lucrare de traducere), cum este cu putinţă să spui rugăciunea în aşa fel încât lucrarea pe care o faci să se sfinţească?
 - Atunci când lucrarea este intelectuală, dacă mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinţeşte, fiindcă trăieşti în atmosfera lui Dumnezeu, deşi nu poţi spune rugăciunea. Când cineva este într-o stare duhovnicească, se ajută mult pe sine. Nu încearcă să înţeleagă sensurile cu mintea, ci se luminează şi le află prin iluminarea dumnezeiască.
 - Dar când nu am această stare duhovnicească şi trebuie să fac o astfel de lucrare?
 - Atunci să o faci, dar să te rogi şi să ceri luminare de la Dumnezeu. Să cauţi să te ajuţi, pe cât poţi, cu sensurile dumnezeieşti, şi să lucrezi cu evlavie. La fiecare oră sau din două în două, să faci câteva minute întrerupere ca să spui rugăciunea.
 - Mai ales în lucrarea de traducere eşti foarte împrăştiat, Părinte. Trebuie să cauţi cuvinte, să citeşti comentarii…
 - Am spus şi în alte dăţi: ceea ce ajută cel mai mult la traduceri este nevoinţa cu gânduri curate, care îl fac pe om vas al harului. Atunci tâlcuirile dumnezeieşti ies din iluminarea dumnezeiască, nu din minte, din dicţionar şi din călimara cu cerneală. Vreau să spun că trebuie să ne sprijinim pe ceea ce este mai însemnat, adică pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rândul al doilea, adică pe omenesc.
 
 
(Cu durere si dragoste pentru omul contemporan – Cuv. Paisie Aghioritul)