"Iubeşte acest popor blând, omenesc pe spatele căruia diplomaţii croiesc hărţi şi războaie, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece.

Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii, iar noi nu ne-am convins încă, că puterea şi mântuirea noastră este în noi.

Trebuie să simţim şi să ne înţelegem cu acurateţe, unul pe altul, pentru ca să facem de ruşine viclenia inamicilor noştri comuni, a căror ţintă rămâne totdeauna aceeaşi şi care nu vor nimic mai puţin, decât de a ne dezbina totdeauna.

Politica lingăilor trebuie lăsată pe seama lingăilor, iar pe flamura românilor trebuie scrise pur şi simplu cuvintele noastre.

Cunoaştem fiinţele acelea linse, acele suflete de sclav, care fac politică de oportunitate, care cerşesc posturi şi funcţii pentru ei, în loc de a pretinde categoric şi imperativ pentru naţiunea lor, cari zic, cumcă trebuie să cerşească pentru a căpăta. Politică, demnă de reprezentanţii ei.

Oare, un popor care vede guvernul reprezentat de indivizi atât de venali şi atât de mojici poate să mai aibă conştiinţă de stat şi respect de lege, în existenţa cărora nici nu cred?

Patria un oţel, poporul o amestecătură, biserică un teatru pentru politicieni, ţara teren de exploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a "imigraţiunii din câteşi patru unghiurile lumii".

Izvorul întărior al istoriei naţionale, iubirea de limbă, de datini şi de popor sunt înlocuite la tinerime şi ceilalţi, prin romane franţuzeşti şi cântăreţe pribege ale cafenelelor străinătăţii. Un aer bolnăvicios de corupţie, de frivolitate, de câştig fără muncă a cuprins plebea noastră roşie şi infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. A crede că o reacţie puternică, în sensul naţional şi istoric al cuvântului, ar mai fi cu putinţă la noi în tară, ar însemna a se face jertfa unei deşarte iluzii.

Oricine a şovăit doar o dată în cariera sa politică, fie el prelat fie ilustritate, fie magnificienţă, trebuiesc oameni ai faptei, pe care să nu-i orbească nici şansele, nici aurul, nici stelele şi ordurile (decoraţiile) mari care în general se pun pe inimi mici.
 
Popoarele condamnate la nefericire precum pare a fi cel al nostru, ajung a renunţa la individualitatea lor, ajung la dorinţa de a scăpa de ele însele. Scrieri cosmopolite şi nihiliste din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie şi naţionalitate sunt mofturi".

(Mihai Eminescu, Scrieri politice)