Acest modest monument ridicat în amintirea celei care a fost sora mai mică a Poetului Mihai Eminescu de către Societatea Culturală „Steaua Nordului” Botoșani și Asociația Culturală GEEA este un simbol memorial simplu, fără nimic deosebit, așa cum i-au fost și întreaga viață, și procesiunea funerară a Harietei Eminescu care, printr-un devotament total, și-a atras renumele de „înger păzitor” al fratelui ei aflat într-o precară stare de sănătate.
După cum se știe, între Mihai și Harieta, al șaptelea și al nouălea copil dintre cei unsprezece ai familiei Raluca și Gheorghe Eminovici, a existat o foarte strânsă legătură, iar ambii au decedat în cursul anului 1889, la un interval de câteva luni.
Anul trecut, după ample căutări în arhivele cu registrele de înhumări și pe teren, am scris un articol de cercetare referitor la mormântul necunoscut al Harietei Eminescu din Cimitirul Eternitatea Botoșani, mormânt asupra căruia m-am consultat îndeaproape cu regretatul profesor Sergiu Manolache, autorul monografiei Cucorănilor, precum și cu d-na etnograf Steliana Băltuță.
La fel, și asupra mormântului principesei Ralu Callimachi de la Salcea, cel al bunicii materne a Poetului, Paraschiva Brehuescu-Donțu, de lângă bisericuța de lemn din Bănești, al boierului Grigore Cananău de la Biserica Vovidenia, al lui Vasile Iurașcu de la Agafton, al bunicului patern Vasile Eminovici de la Călinești-Cuparencu, apoi asupra vieții străbunicului meu patern, epitrop/clopotar la bisericuța familiei Eminovici, a istoriei satului meu natal, Bursuceniul de pe moșia Dumbrăvenilor de altădată, a Ipoteștiului, Cătămăreștiului, Brehueștiului, Joldeștiului, Sarafineștiului, și câte altele…
Reiau câteva pasaje din acel articol… Legat de tristul eveniment al trecerii la cele veșnice (decedată pe 14 octombrie, de Sf. Parascheva- coincidență, același nume cu cel al bunicii materne, Paraschiva Brehuiescu-Donțu, nevasta stolnicului Vasile Iurașcu), îmi îngădui o observație sumară- pe certificatul de deces, în mod eronat, evident, apar la numele părinților defunctei Harieta, Gheorghe și Olimbiada (!) Eminovici.
Nu e nimic surprinzător pentru înscrisurile grăbite ale birocraților din vremea respectivă, mai mult, tot răul spre bine, asta demonstrează încă o dată strânsa legătură dintre nepoata rămasă fără părinți și mătușa ei stareță de la Mănăstirea Agafton, relație care era cunoscută, se pare, de către cei de la primărie.
La ofiţerul stării civile, decesul Harietei a fost declarat/confirmat de către doi martori: un zugrav, Florian Cotuf, şi birjarul Cristea N. Suceveanu, cel care a transportat răposata cu birja la cimitir. Pe ,,Efrosina Policsenia a Dlui Ion Cristea”, vecina de mormânt, următoarea persoană decedată după Harieta, la scurt timp, pe 19 octombrie, pornind de la formula de adresare reverențioasă din înscris, am identificat-o ca fiind un copil de un an, fiica unui medic legist.
Interesant de urmărit, cu trei luni mai înainte de Harieta, în apropierea acesteia, a fost înmormântat pe 11 iulie 1889, așa cum am verificat la arhivele naționale, vărul acesteia, Vasile Mavrodin, 45 de ani, str. Roset nr. 890, fiul Mariei/Marghioliței, sora mai mare a Ralucăi Eminovici, iar la ambii, deși în jur apar destule gratuități, taxa de înhumare de 25 lei (probabil pentru o durată de 10 ani) este achitată.
Ce se întâmpla după trecerea perioadei de concesionare, cu atât mai mult cu cât dispărea numele de pe crucile sărăcăcioase din lemn și nu mai venea nimeni să îngrijească mormântul, nu e prea greu de intuit.
Din același neam, mai apar în aceeași zonă și o Zamfira, și o Profira (dec. 1891, căs. Mantacaș), și o Margarinta/Margareta (?) V. Mavrodin, copil, probabil, decedat la 1888, și o Maria V. Mavrodin, decedată la 1893 (nevasta lui Vasile?), de asemenea, cu mare greutate, am reușit să descoperim și parcela ascunsă de vegetație în care sunt grupați o parte dintre urmașii familiei ,,mavrodinilor”.
Cel mai probabil, datorită grupării în timp a membrilor aceleiași familii sau etnii într-un anume loc, apoi și a expansiunii continue a cimitirului mare, așa-numita zonă (compactă?) a sărăcimii de pe la începuturi, acolo unde nu se plătea taxa de înhumare, s-a tot micșorat și a dispărut treptat, treptat. Împrejurul bisericii s-au grupat în timp membrii familiilor de vază ale târgului Botoșanilor, așa cum o atestă monumentele funerare deosebite din marmură și fier forjat ale acestora (unele ridicate de meseriașii pietrari ai familiei de italieni Pelegrinetti) și, din memorie, redau câteva nume la întâmplare: Pisoski, Arapu, Cocotă, Enacovici, Hynek, Hajnal, Hasnaș, St. Georges, Papadopol, Stamatopol, Gheorghiu, Ciulei, Ciolac, Isak, Ipser, Scipione Bădescu, Wizanty, Ursianu, Prassa, Șmelț, Pollak, Polescu, Tokarschi, Merjivinschi, Panaitescu, Samurcaș, Ioan S. Frank, Iancu Roset, etc…
Revenind la temă, pentru ridicarea acestui edificiu (în apropierea bisericii, la N-V) și la cel din inox și marmură din decembrie 2021 în Centrul Vechi, am colaborat excelent cu doamna Elena Condrei, de asemenea cu graficianul Mihai Cătrună din București, alături de un grup consistent de prieteni cu contribuții financiare, iar fiecăruia în parte și tuturor la un loc le suntem recunoscători în numele superbului concept moral de solidaritate culturală.
E posibil ca mormântul real al Harietei să fi fost o groapă comună, de fapt- acolo apare îngropată o altă persoană cu un an mai înainte, de sex feminin, iar după treizeci și ceva de ani am găsit și o a treia, un bărbat, asta dacă se va fi păstrat același sistem de numerotare.
La o cercetare cât de cât sistematică pe baza reperelor numărului estimat de decedați din perimetru și a vecinilor în anul 1889, cu binecunoscutul indicativ alfanumeric M 91 și taxa de înhumare achitată, acesta este amplasat într-o altă zonă a cimitirului. actualmente împărțit între alte locuri de veci, după utilizarea pe scară largă ca material de construcție a betonului în cimitir.
Din rațiuni de asigurare a accesului direct din ramificațiile aleii principale la reuniunile culturale, s-a ajuns la soluția actuală de compromis din parcela 19, un mic lot primit în folosință de la Administrația Cimitirelor, la treizeci de metri de biserică, iar pentru aceasta mulțumim conducerii Primăriei Botoșani, apoi dnei Marinela Vieru, dlui Iulian Coroblea și preotului Vasile Burlacu.
Desigur, inițiativa ridicării și schița monumentului îmi aparțin și sunt o recidivă, spun asta pentru că în ultimii ani am avut mai multe idei de proiecte, unele concretizate și făcute publice, iar altele, într-o variantă optimistă, sper că vor urma același traseu.
Ani la rând mi-am dorit să fiu colaborator voluntar (adică neplătit) al unei instituții de cultură, dar niciodată nu a fost să fie deși nu ar fi costat nimic pe nimeni, pur și simplu nu am găsit nicio ușă deschisă generos pentru așa ceva- după un strămoșesc obicei nesănătos al pământului, pe cât de vechi, pe atât de bine înrădăcinat- așa că, de voie, de nevoie, am preferat să rămân un solitar.
Nu vorbesc mai mult, dar ca un făcut, mai tot timpul s-a găsit câte cineva cât se poate de rău intenționat care să(-mi) improvizeze/interpreteze magistral câte o partitură toxică în mod total gratuit, subliniez, chiar și dintre oamenii cu ceva autoritate în materie sau dintre cei din cercurile în care se iau deciziile importante.
Nu îmi fac iluzii că lucrurile se vor schimba prea curând, m-am împăcat de mult cu adevărul incontestabil că pasionații de cultură se pot înțelege doar între ei, bieți idealiști retrași în lumea lor plină de detalii care mai de care mai picante, și mă consolez cu gândul că și pe vremea Poetului orgoliile scăpate de sub control și energiile negative aveau rădăcini adânci în această parte de țară.
Una peste alta, printre inerentele lumini și umbre ale anonimatului în care trăim, nu poți fi dezamăgit decât atât timp cât nu ai niciun fel de așteptări de la nimeni, e o utopie, sfântă naivitate, să speri că vei primi în mod dezinteresat măcar o strângere de mână sinceră de la protipendada zilei, subliniez, sinceră.
Între noi fie vorba, oricum, în complicata, aproape sinistra noastră societate de astăzi cu multiple tentacule, în contrast cu fiscul și cu moartea, banala strângere de mână sinceră nu va veni niciodată.
(D.M. Gaftoneanu)
